Italian style - frizerie (reconstituire)

          Merg agale pe trotuar. Evit cu toată eleganţa de care sunt în stare să mă izbesc de trecători. E timp rece, umed... un timp care în alte circumstanţe mi-ar fi plăcut. Astăzi, vorba cântecului, Bacovia-şi iese din fire.

          Simt ceva sau pe cineva în urma mea. De câteva ori întorc brusc privirea, ca şi cum aş vrea să-l surprind pe acel ceva-cineva. Ultima dată un cuplu care tocmai a trecut de mine a început sa râdă. Mă cred, de bună seamă, dus cu vaca... Nu cred în fantome şi alte spirite nedesluşite. Ceea ce simt eu acum este o energie. La fel simt şi vizitatorii din castelele bantuite din Scoţia, doar că n-au o explicaţie. Nici eu n-am, dar... nu se poate sa fiu bântuit pe stradă, nu? Ce vorbeşti... nici nu există fantome... Brrr!

          E timp ciudat, plin de energii. Eu trebuie să mă tund, pe urmă să fac ceva să-mi umplu după-amiaza. Mai întâi să găsesc o „tunderie”, pe urmă mai vedem.

          Casc ochii în stânga şi în dreapta din ce în ce mai nerăbdător. BancPost, LMG Security, BMG Foto, S.C. Althea S.R.L., BCR, o alimentară fără firmă, Loto, ENE TURISM, iar bancă – BRD GSG... E plin de bănci în oraşul ăsta. Şi de câini. Nicio frizerie. Energia nu ma slăbeşte deloc. Forza, Adam şi Eva – pt. nunta de vis, Cosmote, Vodafone, Groupama asigurări, bancomat Leumi Bank, o ciudăţenie care se cheamă AUDIO-VIDEO-TV, haine Germania (noi şi second hand). Mă întreb cum se face diferenţa între ele. Vreau să spun... care sunt şansele ca tricourile Puma de acolo să fie noi? Ahaaa, uite o „tunderie”. Acuma le spune „salon de hair-styling”. Ăsta are geamuri termopan fumurii şi se cheamă Ariana Hair style. Imaginea intrării e burlescă. Ca să ajungi la uşă trebuie să urci câteva trepte şi să parcurgi o distanţă de vreo 10 metri ghidat de nişte bare de inox. Uşa e împodobită frumos cu literele aurii ale firmei, printre care se distinge un anunţ scris un grabă cu pixul. O foaie A4 lipita cu „scoci” albastru mă avertiza: FACEM ŞI CURSURI, şi mai mic MARŢI, DE LA 16.00. Azi e marţi, ora 17.08. S-o fi terminat cursul?

          Încerc uşa... constat că e încuiată. În timp ce mă întorceam înfrânt îmi sare în ochi o sonerie. Sun timid. În timp ce sun observ inscripţii pe peretele din prelungirea salonului... CIOBANE, PLEACĂ DIN GHENCEA şi la două palme mai încolo PANKS NOT DED. Îmi vine să-mi dau două palme. Iese o domnişoară mirosind a cosmetice pretenţioase, cu un praf roz pe mâini. O întreb dacă tunde oameni. Mă aşteptam la surpriza de pe faţa ei:

- Cum adică? Doar nu tundem şi animale...

- Ah, n-aţi înţeles. Într-o anumita zonă a ţării lumea se împarte în oameni şi femei, dacă...

- Hai, că n-am vreme de toţi ţăranii, şi se întoarce înţepată.

Nu mai apuc să-i spun că în zona aceea soţul spune despre soţie că e „femeia” lui, în timp ce soţia spune despre soţ că e „omul” ei. Eh, ce să-i ceri? Femeie....

           Nu mai am nervi să o iau de la cap cu scanarea. Întreb primul om despre o frizerie. Chiar „om” nimeresc.

          - Taică, este una de când eram eu tânăr. Acuma cică le zice „her staili”. Da-mi place că au frizeriţe tinere şi frumoase. Uite acolo, după casieria „iupisi”.

          Mă îndrept într-acolo cu paşi săltaţi. M-a binedispus moşul „om”. Ajung însă la destinaţie cu fantoma în spatele meu. „ITALIAN STYLE” şi uşa din fier vopsit verde contrastează puternic. Cu inima cât un purice mă avânt dincolo de uşa care scârţâie à la Hitchcock.

          Trebuie că am ajuns într-o altă lume. E ca în „La ţigănci”, un univers paralel. Sunt doar două scaune, unul fiind ocupat. Sunt invitat tacit pe cel de-al doilea.Frizeriţa mea tânără şi frumoasă e o mătuşă imensă cu cearcăne vineţii şi un neg negricios pe bărbie. Cred că are 50 de ani frizeriţa mea... asta înseamnă că moşul avea sigur 120. Fără să întrebe nimic începe să-şi facă treaba.

          În timpul „preludiului” arunc priviri în jur. Tăcerea de acolo mă înfiorează. Cealaltă frizeriţă vorbeşte în şoaptă cu clienta ei. Frizeriţa mea respiră greu şi se opreşte din când în când, se lasă peste măsuţa cu pensule şi pomezi şi geme discret. Mi se face frică: dacă moare... eu ce fac? Aştept pe altcineva să-i ia locul sau încerc să fac ceva.... creştineşte?

          Poartă peste halatul scorţos de atât apret o bluză cărămizie din plastic. Mâneca dreaptă i se încarcă electrostatic şi se descarca ciclic prin maşina de tuns în capul meu. Urmăresc în oglindă fascinat cum firele de păr urmăresc mişcarea mâinii. Firele tăiate nu se lipesc de piele aşa ca în alte dăţi. Acum cad ca nişte fulgi. Ninge cu păr peste nasul meu. Îmi vine să râd când îmi văd nasul negru. Suflu uşor şi toată negreala dispare magic.

          Din când în când, din cauză că e măruntă, mătuşa îmi suceşte capul cu privirea înspre sânii ei uriaşi. Altfel nu ajunge cu maşina peste tot... În momentele alea închid involuntar ochii. Încerc să-mi imaginez ceva, orice, care să-mi atragă atenţia pe perioada cât stau cu ochii închişi. Nu-mi vine nimic în minte, aşa că strâng din pleoape aşa de tare că parcă mă doare fruntea. Ultima oară n-am rezistat până la capăt şi am deschis ochii. Am văzut ca bluza e găurită la subsuoară. Speriat să nu mai descopăr şi altceva închid din nou ochii.

          Din aparatul de radio ascuns într-un sertar se aude limpede „tic, tic, tic. Radio România Actualităţi. A fost ora 18...”. Eu credeam că mă aflu de o viaţă pe scaunul acela. Şi uitasem că mai există timp. Încep să-mi pun nădejdea în el. Până la urmă ajungem la final. Frizeriţa cea tânără şi frumoasă îmi cere o grămadă de bani pentru munca ei. Dublu faţă de cât am crezut eu. Plătesc oricât, doar să scap de acolo.

          După ce trec de uşa de fier verde mă trezesc, răcorit de timpul umed. Parcă am scăpat de fantomă. Mă simt liber acum. Ies în ploaie, ca să simt picăturile cum mă spală pe faţă. E o senzaţie plăcută. Merg alene pe trotuar. Evit cu toată eleganţa de care sunt în stare să mă izbesc de trecători. Îmi dau cu mâna prin părul scurt şi... ce dracu? Mai dau o dată... simt o gramadă de fire inexplicabil de lungi. Fug până la Ariana unde au geamuri fumurii, să mă studiez pe îndelete. Chiar în timp ce fierb iese şi domnişoara care miroase a cosmetice scumpe. Mă vede şi râde pe înfundate. Eu îmi amintesc un banc:

          „Doi bărbaţi, la o masă, ambii cu câte un ochi vânăt.

- Ce ai păţit?

- Să vezi... Am mers la restaurant. Şi vine o chelneriţă... uaaau... avea nişte ţâţe imense...Eu m-am încurcat şi în loc de Pepsi cu gheaţă am cerut Pepsi cu lapte.

- Extraordinar! Exact aşa am păţit şi eu. Eram cu nevastă-mea în pat şi în loc să-i spun „iubire, dă-mi te rog telecomanda” i-am spus „din cauza ta mi-am ratat viaţa, futu-ţi gura mă-tii!”

I-am zâmbit domnişoarei. Şi am plecat acasă, ca orice om...

Mamelucul

În microbuzul albastru stau pe rândul cu locuri simple. Întotdeauna evit pe cât pot primul scaun, că e chiar lângă uşa glisantă, şi tot trebuie să-mi păzesc picioarele când urcă ori coboară vreun ameţit. Nu mai spun că deja e lege: cine stă pe scaunul ăla e responsabil cu închiderea temeinică a uşii. Temeinic, adică „nu trânti ca bou’, că nu eşti în căruţă”; şi totuşi... „dă un pic mai tare, că-i becu-aprins”. Să fie doar asta şi deja te gândeşti dacă n-o fi mai bine să stai în picioare mai în spate. Însă următorul scaun e taman pe dos: şi la coborâre şi la urcare eşti printre primii acomodaţi; nu rişti să ai un partener care nu are loc pe cele trei sferturi din banchetă pe care deja le-a ocupat, din cauza căruia stai încordat tot drumul şi care-ţi smulge un suspin atunci când se ridică să coboare la prima staţie; ai vedere la geam şi dacă vrei să-ţi iei sendvişul de sus sau apă minerală din spate nu deranjezi pe nimeni.

            Mă foiesc pe scaunul meu dătător de independenţă, plin de satisfacţie, probabil cu o mutră ca a lui Mr. Bean atunci când scoate mănunchiul impresionant de pixuri. Îmi las capul pe spate, înclinat spre geam, şi-mi las gândurile sa zboare cu viteza cu care zboară pe dinaintea mea casele, pădurile, stâlpii, oamenii, culorile, culorile tot mai puţine, culoarea gri tot mai albă... Parcă am adormit. Deşi ochii mi-s deschişi. În liceu mi-a spus cineva că de regulă militarii care visează cu ochii deschişi ajung la sinucidere. Chiar dacă din promoţia mea nu s-a sinucis nimeni, se pare că încă nu mă pot pronunţa asupra numărului de visători. Doamne fereşte, aş vrea ca toţi să fie nişte realişti pragmatici, lipsiţi de sensibilitate. Dar nu ştii niciodată...

            Mergem la Bacău. Drumu-i lung, pe el mă duc, capătul nu i-l ajung... Tranzistorul îndrugă în legea lui nişte cântece, ba mai vechi, ba mai noi, toate proaste. Şi, una peste alta, nici semnalul nu e cu noi; ba se-aude, ba nu se-aude.

            - Dacă aveţi la voi ceva CD-uri, puteţi să mi le daţi. Că eu am numa’ populară, zice şoferul Jozsi.

            „Dacă şi aia e muzică populară...”, mă gândesc eu.

            - Am un mp3 de-ăla, răsare Radu de la locul lui (locul pe care-l tot evit eu). Nu ştiu dacă poţi să pui de pe el.

            - Cum să nu, adă-l încoace.

            Şi după vreo 3 minute de descifrare a butoanelor de pe mp3-ul lui Radu şi de pe scula de dat muzică a maşinii lui Jozsi, în boxe răsună cu destulă claritate Mărgineanu: „...femei, femei, e plină lumea de nebune...”. Şi altele, ba mai bune, ba mai proaste. Si pe ici-colo presărate nişte farse marca Buzdugan, de pe vremea Radio 21: „...programul se numeşte Mameluci Frumoşi şi Sănătoşi. Programul se adresează tinerelor fete şi femei...”. Farsele astea-s aşa de vechi, aproape că le ştim pe de rost. Constat totuşi surprins că toţi cei din microbuz râd zgomotos, de parcă le-ar auzi pentru prima oară. Ce să zic...

            - Da’ voi ştiţi ce înseamnă mameluc? întreabă un personaj din spate.

            Injenerul cel tânăr se avântă timid:

            - Un om prost, care ascultă de alţii. Unul de care râzi, sau aşa ceva.

            - Ţţţţ. Nici eu n-am ştiut, recunoaşte personajul. Dar am căutat în dicţionar. La turci cei care păzesc haremul, dar mai pot sa dea câte una... Hă, hă, hă, hă...

            - Ăia-s eunuci...

            - Sunt eunucii care nu mai au nimic, nici penis, nici nimic. Şi mai sunt mamelucii care li s-a tăiat numai coaiele, dar poate să le-o mai tragă la câte una. Deci, dacă nu ma credeţi, intraţi pe internet şi căutaţi.

            - Fugi, bă, că dacă-ţi taie pula mori... conchide un altul.

            - Şi eu m-am certat cu cineva, insistă personajul, şi am cautat în dicţionar. Eunucii nu mai au nimic, mamelucii mai au ceva. Hă, hă, hă, hă...

            „Ce cretin! Mamelucii ăstuia sunt virili şi în lipsa coaielor”. Numele personajul îl voi păstra secret. Ne intereseaza doar specimenul, specimen de Mameluc.

            N-am priceput de ce discuţia s-a stins aici. Ori ceilalţi au înghiţit găluşca, ori au priceput cu cine au de-a face, Mamelucul a avut ultimul cuvânt.

            Am stat la Bacău aproape o săptămână. Timp în care, chiar dacă nu am ţinut morţiş, l-am putut studia pe Mameluc. Mamelucul trăieşte într-o iluzie teribilă. Are senzaţia ca toţi ceilalţi îl privesc cu admiraţie, şi-i sorb cuvintele pline de tâlc. Iar manierele lui sunt ireproşabile, ca sa nu mai vorbim de înfăţişare. Mamelucule te iubim, că ca tine nu găsim... Tot ce afli nou, el ştia de mult. Tot ce află el nou... el ştia, dar uitase. Oricum, mai erau extrem de puţine lucruri noi pentru el. Călătorise în toată ţara, şi doar faptul că n-o epuizase îl împiedica să înceapă să descopere lumea mare. Vorbea cu „pe atunci”, ca un bătrân lup de mare care făcuse multe, şi aflase şi mai multe. Era deranjat de mojicia contemporanilor şi avea convingerea de nestrămutat că dacă toţi ar fi ca el, lumea ar fi mai bună.

            Într-o zi am fost invitaţi, toată echipa, la o cină protocolară. Am aflat ulterior că nu era meritul nostru, al echipei de recepţie, ci că aşa se făcea mereu. Se alegea un comitet ingineresc, care juca rolul de gazdă, eram invitaţi într-un stereorant mai de soi, şi împreună cu noi mai erau invitaţi nişte şefi ai inginerilor, ingineri şi ei. Dar mai de soi.

            Am început cu o vodka. Caşcaval pané cu roşii, şi grătar în sânge cu cartofi copţi. Cu vin dupa pofta şi după puterile fiecăruia. Mamelucului i s-a străpuns o diodă încă de la vodka. Roşu la faţă, cu nelipsitele căşti de la telefon atârnate pe după gât, vorbea din ce în ce mai tare, cu gesturi din ce în ce mai largi:

            - Nu se mai face şcoală cum am făcut noi. Degeaba... Acuma copiii îs îndobitociţi. Îi învaţă numai prostii, toţi vor şpagă, toţi vor meditaţii. Hă, hă, hă, hă... Pe mine când m-o învăţat ceva în şcoală, eu am băgat la cap. Tu n-ai văzut ce-o fost la Bac anu’ ăsta?

            Îmi arunc o privire roată. Suntem peste douăzeci de mâncăi. Se bea, se fumeaza, se povesteşte discret. Nu aud ce-i spune cel de lângă mine celui de lângă el. Când tace Mamelucul se aud în difuzoare nişte canţonete foarte faine. Când nu tace, se aude doar Mamelucul.

            - Amice, nu-i aşa. Acum doi ani am fost la cumnatu-meu în Germania. Tată-su, care stătea cu el, se pregătea să meargă să cumpere un întrerupător. Stai să vedem ce are, zic. Era sărit un arculeţ şi nu mai făcea contact. Am pus frumos arcul înapoi, am pus întrerupătorul la loc şi gata. Tată-su terminase Politehnica. Hă, hă, hă, hă... Păi dă-te-n pizda mă-tii de inginer, faci atâţia ani de şcoală şi când se arde ceva prin casă tu nu te uiţi să vezi ce are?

            „Mamelucule, tu ai uitat cine-ţi plăteşte ţie vinul care te îmbată.”

            A doua zi ar fi dormit mai mult. Cred că ar fi dormit toată ziua. Dar era ultima zi, şi pe măsură ce se apropia clipa plecării, ceaţa i se risipea de pe creier. Inginerul cel tânăr povestea:

            - Mergeam acasă cu trenul. La un moment dat au intrat un bărbat şi o femeie. N-au spus nimic, şi-au pus bagajele sus şi s-au trantit în faţa mea. Peste 10 minute dormeau amândoi. Dupa o vreme nenea şi-a scos pantofii prin somn. Pffffffuuuui. Nu mai puteam. Mi-am pus caciula la nas şi am încercat să adorm. Ce să adorm? Nenea îşi întindea picioarele la mine în poala. Pfffoai. Am încercat să-l trezesc; vezi de treabă. Am trezit-o pe doamna şi i-am spus ei să-l încalţe.

            - Am păţit-o şi eu, intervine Mamelucul. Eu eram singur în compartiment. Stăteam la geam. Şi tot aşa, intră unu’, se pune lângă uşă, stă ce stă, şi văd că-şi întinde picioarele pe bancheta din faţă. Dă-ţi în pizda mă-tii picioarele jos, unde te crezi, în sufragerie? Auzi la el... Tot felul de ţărani găseşti în tren...

            Am ieşit să cerşesc o ţigară. Când m-am întors Mamelucul era tot în trenuri:

            - În Suceava stătea 40 de minute. Am coborât, am cumpărat un kil de coniac şi până a plecat trenul, ce? mai aveam un pic pe fund. Am terminat, m-am intins pe toată bancheta şi m-o durut fix în pix până acasă. Atunci o fost bine. Am mai fost o dată cu trenul şi era ful. Mi-am băgat atunci toate bagajele în budă. Hă, hă, hă, hă... Şi vine o gagicuţă, că vrea la budă. Na, am scos toate bagajele, am lăsat-o să intre, după ce a ieşit le-am băgat la loc. Ce să fac? După vreo două ore iar am văzut-o de la mijlocul compartimentului. Se dădeau oamenii la o parte, că era plin-plin. Na, iar am scos bagajele, iar le-am băgat. Asta este, zic. Când am văzut-o şi a treia oară i-am strigat: «Tu, dacă iar vii să te pişi, eu îmi bag pula». Hă, hă, hă, hă....

            Pe drumul de întoarcere Mamelucul s-a beşit în microbuz. Afară erau vreo 2 grade, iar noi alergam prin noapte cu aerul condiţionat pornit. Mă gândeam la bancul ăla cu Bulă care s-a beşit în clasă. Şi învăţătoarea l-a scos afară, „nesimţitule şi măgarule”. Şi pe hol se întâlneşte cu directorul:

            - Ce faci aici, Bulă?

            - M-am beşit în clasă şi doamnă m-o scos afară, să miroase numai ei...

            Hă, hă, hă, hă...

Dintr-un ceai si două Kent-uri

Astăzi am vrut să fiu pionierul meu. Să fac ceva ce n-am mai făcut niciodată. Aşa că am elaborat un plan, l-am studiat cu cea mai mare atenţie, luând în calcul toate eventualele piedici în calea săvârşirii, mi-am făcut toate temele. Cu alte cuvinte, am măsurat de şapte ori cu gândul să tai o singură dată. Şi am pornit la luptă. Toate au mers strună până la sfârşit, când tot castelul meu de nisip s-a năruit din cauza unui val atât de mărunt încât nici nu l-am considerat o ameninţare. Am fost necăjit; nu era prima dată când piesele de domino fuseseră doborâte de un fluture.

            Neavând niciun ţap care să ispăşească pedeapsa mi-am facut un ceai şi m-am instalat plin de obidă în fotoliul meu. Doar al meu. Fotoliul ăla mare şi pufos din mijlocul spaţiului meu. Doar al meu. Spaţiul ăla înghesuit, rece şi neprimitor, pe care toţi vor să-l invadeze, să-l facă al lor. Doar al lor.  Şi mi-am aprins un Kent.

            Era linişte urbană. Linişte de-aia care te linişteşte un pic, pe urmă te tulbură un claxon de VW Golf diesel din 2003. Pe urmă iar te linişteşte liniştea, pe urmă te tulbură vecina de la 2, care strigă la vecinu’; care nu strigă dar care trebuie să aibă cumva un cuvânt de spus aşa că îmi inchipui cum îi arată fundul vecinei. Un fund alb cu păr rar şi negru-abanos, cu scame fine de diferite culori şi texturi la împreunarea de sus şi cu un început de furuncul sub fesa stângă. Vecina tace brusc. Mi-o închipui şocată de gest (sau de fund, oricum nu contează), roşie ca racul, cu gura umflată de cuvintele care nu mai vor să iasă. Iar linişte. Iar trec doi copii cu rolele pe sub balcon. Unul are role de silicon iar celălalt de plastic chinezesc. Ultimul strigă mai întâi jeluit: “Stăi, mă Ioane!”, apoi ştrengăreşte, bucuros că l-a ajuns: “Ionaş, papanaş…”. Şi iar linişte. Şi iar gălăgie. Gălăgie de ciori. Îmi plac ciorile, mi se pare că ne reprezintă neamul. Îşi găsesc un loc al lor şi nu mai pleacă nici dacă le împuşti. Şi fac şi rele şi bune, ca toate păsările. Şi lumea nu vede decât răul făcut. Pe mine ciorile mă fac să visez.

            Acum visez trecutul. Cum eram tânăr viitor oştean, într-o zi de ianuarie în care îmi făceam serviciul de planton la un depozit. Chiar în ziua în care s-a născut cândva Cehov. Chiar în ziua aceea eu eram planton şi citeam “Doamna cu căţelul”. De Cehov. Era o zi cu soare, una care spunea că nu mai este mult până la primăvară, până la iarbă şi vrăbii. Că nu vom mai auzi multă vreme ciorile care se adunau toate în plopii din jurul depozitului. Ciorile din plopi se luptau cu vrăbiile din gândurile mele în timp ce umezeala pe care o simţeam prin bocanci şi ciorapii de lână se lupta cu senzaţia de sfârşeală pe care o aveam sub soarele de mijloc de iarnă.

Îmi era tare bine şi credeam că sunt optimist. Şi Cehov se potrivea perfect.

            Mi-a venit un fel de şef în control, să-şi bage coada ca Michiduţă în starea mea de toropeală fericită:Mai aveam vreo 20 de minute până să-mi termin tura…
            -    Ce faci, tinereţe, bine?

-    Să trăiţi, bine fac. Citesc Cehov. Ştiţi că s-a născut chiar în ziua asta?

-    I-auzi la el, citeşte Cehov. Măi pulică, tu citeşti în timpul plantonului? Dacă ne atacă cineva?!... Îmi pare rău, trebuie să mai înveţi cum se face planton. Următorul schimb rămâi tot tu.

            Am stors o înjurătură printre dinţi. Cehov se născuse şi murise în aceeaşi zi.

            Mai am un pic de ceai în cană, aşa că mai aprind un Kent. Când eram mai tânăr, mult prea tânăr pentru asta, fumam Monte Carlo. Prietenii mei de atunci îmi cereau mereu ţigări, chiar dacă aveau pachetul lor ascuns în buzunarul de la geaca de blugi. Totuşi nu ma deranja, pentru că prietenii mei de atunci nu se făceau porci între ei. Aşa cum fac acum.

            Am aflat de curând lucrul ăsta şi am simţit revoltă şi vină. Revolta celui înjurat şi vina celui care a înjurat. Revoltă pentru că un prieten de-al meu a fost înjurat şi vină pentru că un prieten de-al meu a înjurat. Revoltă pentru că am fost înjurat şi vină pentru că am înjurat.

            Chiar în momentul cu pricina povesteam despre respectatul regulilor. Care regula se aplică în speţa asta? Nu este nicio regulă, prin urmare voi emite eu una. Îi voi spune “regula porcului”: Oamenii nu sunt porci, deşi pot fi.

            Sigur, asta este doar o regulă. Or, prima regulă care se aplică regulilor este că ele vor fi încălcate. Norocul nostru este că avem o regulă simplă, ce nu lasă loc de prea multe interpretări. Variantele ar fi “Oamenii sunt porci pentru simplul fapt că pot.” sau filosofica “Oamenii sunt porci, deşi le este imposibil sa fie.” Ar mai fi una, ideală: “Oamenii nu sunt porci şi nici nu pot fi”. Fiecare să interpreteze regula şi să o aplice după nivelul de ascuţime.

            Sorb ultima gură de ceai. Miroase a portocale ceaiul meu. Portocalele îmi amintesc fără să vreau de Crăciun. Crăciunul de copilărie. Copilăria de inocenţă.

            Şi mă întreb cum poţi împăca inocenţa cu realitatea cruntă, fără să răneşti. De pildă, vezi un copil vesel, cu obraji îmbujoraţi de atâta alergătură şi cu o îngheţată de vanilie la cornet în mână. Cum faci să îi spui că mama lui a murit? Eventual înjunghiată de tatăl lui, din cauză că nu fusese de acord să facă sex anal…

            Jarul de la ţigară mi-a ajuns la degete. M-am ars. E semn că n-ar trebui să mă gândesc la asemenea prăpăstii. Ori, poate, e semn că ar trebui să nu mai fumez. Că şi fumatul ucide stupid.

Chiar, tu cum ai vrea să mori?

Prima dată când... (partea a doua)

            Prima dată când am intrat într-o bibliotecă am avut sentimentul ca sunt într-o biserică. O biserică precum aceea în care mă ducea mamaia când eram mic, mic tare; în care dascălii cântau cu glas răguşit de atâta mahoarcă, în care bărbaţii stăteau în dreapta şi femeile în stânga iar pe tine te treceau toate sudorile dacă îţi venea să strănuţi – ar fi fost o adevărată profanare să strănuţi în liniştea aceea supraomenească. Preotul trăgea să moară de cancer (n-a ştiut nimeni decât după ce s-a dus) însă, zâmbind mereu trist, vorbea cu “dumneavoastră” sau “dumneata”. După caz. Şi vorbea domol. Şi puteam să jur că el le ştie pe toate multe dar n-are cui le lăsa.

            Eram mic, mic tare când am intrat în bibliotecă: stăteau de-a dreapta şi de-a stânga cărţile, liniştea supraomenească te îmbia la o mahoarcă iar bibliotecara supraponderală zâmbea trist – deja era bătrână şi n-o mai lua nimeni. Atmosfera îndemna la un respect colorat cu “dumneata” sau “dumneavoastră”, după caz. Şi se vorbea domol acolo. Şi biblioteca trăgea încă de pe atunci să moară. Şi le ştie pe toate dar n-are cui le lăsa.

            Cuprins de evlavie am pus mâna pe o carte, la întâmplare. Era o carte lucioasă cu multe poze, despre boşimani. Am deschis, la întâmplare. Era o poză alb-negru cu o “boşimancă” tânără în costumul lor tradiţional. Adică în pielea goală. Se dusese dracului toată evlavia. Am luat cartea şi, de ruşine, am mai băgat şi un Alecsandri – “Pasteluri”. Prima mea experienţă de cultură s-a contopit cu prima mea experienţă erotică.

            Primul meu ceas se chema Vostok (mai exact Boctok, era chiar de la mama lui). Singur mi l-am cumpărat cu banii câştigaţi prin muncă grea. La 13 ani am plecat să muncesc la o fermă agricolă din satul Hulubăţ –  Bârlad. Cred că eram cel mai tânăr de pe acolo. La spicuit porumb, la cules fasole, la mazăre, la adunat fân. La fasole a fost crunt; îmi sângerau unghiile iar soarele mă orbea chiar dacă ţineam ochii închişi. Conserva de peşte şi ceaiul de dimineaţa ţineau loc de briefing. Preferam să bem ceaiul rece. Pentru că restul zilei beam apă din canistrele de aluminiu puse la umbra unui boschet de două palme.

            Cu toate astea mi-a plăcut foarte mult episodul “Hulubăţ”. Ţin minte cum mă porecliseră oamenii Pompierul. Era prima dată când dormeam într-un dormitor cu alţii 20 şi, de jenă, dormeam îmbrăcat. Mai ţin minte că eram singurul care îşi punea oglinjoara dinainte când se spăla pe dinţi. Asta până când mi-a spus un nene mucalit: “Ce-i mă, ţâcă, nu-ţi găseşti gura fără oglindă?”. Mai ţin minte că era o fată, Mărioara, care se cam prinsese cum stă treaba cu femeia printre bărbaţi. Se ruja şi pupa drăgăstos pe oricine îi făcea vreun serviciu. Din pricina asta eram nenorocit: pe mine mă pupa fără nicio plată şi câţiva băieţi mi-o cam luaseră în nume de rău. Avea buzele moi şi rujul mirosea a plastelină. Poate o să mai povestesc despre asta, că prea-s multe de povestit.

            În sfârşit, pentru toată osteneala am primit o sumă de bani şi doi saci de grâu. De bani mi-am luat un ceas – am vrut unul care “se întoarce” – iar sacii i-am dat lu’ tata. Şi tata i-o dat lu’ unchiu. Şi unchiu i-o dat lu’ bunicu, să-i ţină un porc. Şi bunicu l-o dat dracului pe unchiu, că nu de mâncare duc lipsă porcii, ci de mână de om să le adune balega şi să le repare coteţul.

            Cred că nu voi mai avea un ceas cu care să mă mândresc aşa de tare, pentru că nu voi mai munci aşa pentru un ceas. Sper...

            Prima dată când am văzut un om cum îşi sparge oul fiert de cap mi-am zis: “Ce om prost!”. Însă prima dată când m-am aflat cu un ou fiert în mână şi cu o demoazelă în faţă n-am putut să mă abţin. Reacţia mândrei m-a edificat. Trebuia să fiu om prost.

            Într-o zi de Paşte un binevoitor a pus în coşul cu ouă roşii unul de lemn şi unul crud. Le-am gasit pe amândouă. În aceeaşi ordine. Glume de om prost...

            Primul 4 la Limba engleză l-am primit de la domnişoara profesoară B. Camelia. În clasa a 8-a. A fost ultima notă pe care mi-a dat-o; mai târziu a emigrat pe undeva prin Vest.  A fost singurul 4 pe care aveam să-l primesc vreodată la Limba engleză. A fost singura notă, alta decât 10, pe care aveam s-o primesc la Limba engleză. De ce? Pentru că fusesem atins de îngerul aroganţei. Pentru că nu-mi făcusem tema aceea plictisitoare pentru care aveam nevoie de 6 minute. Plus minus 5 secunde. Pentru că n-am inventat o scuză şcolărească ci am recunoscut franc: “N-am avut chef!”.

            Regret momentul de mojicie golănească. Şi îmi doresc să mă întâlnesc cu domnişoara profesoară B. Camelia, să îmi cer scuze. Dar domnişoara a emigrat pe undeva prin Vest. Iar eu am rămas atins de îngerul aroganţei.

           

            În clasa întâi am avut primul frate de cruce – G. Costel. Ne-am făcut fraţi după un ritual sacru prin care ne amestecam scuipaţii şi ne împreunam încheieturile ca să ne simţim pulsul. Într-o zi domnişoara învăţătoare ne-a dat un test-joc. Trebuia să scriem pe o foaie numele celui mai bun prieten. Din ziua aceea am devenit fraţi de cruce recunoscuţi, pentru că am fost singurii care ne scriseserăm numele unul altuia. Am fost daţi şi exemplu: “Asta înseamnă prietenia adevărată!”. Tot din ziua aceea prietenia noastră a fost pusă la încercare necontenit. Toată lumea îşi dorea să fie frate cu fraţii. N-am avut alt frate de cruce niciodată. Sincer să fiu, nici pe acela nu l-am avut pentru totdeauna.

Prima dată când am condus o fată acasă eram în clasa întâi. Pe Nicoleta. Până acum n-am găsit nicio explicaţie. De fapt, pe măsură ce trecea timpul deveneam tot mai confuz. O văzusem pe Nicoleta frumoasă şi visam să o sărut. Frumuseţea ei era divină după standardele mele, iar despre sărut nu ştiam decât că se ating buzele. Ce copil... şi ce bine era... Un an întreg am condus-o pe aleasa mea acasă. Fără s-o sărut vreodată. De când ai mei au prins de veste şi glumeau pe seama mea nici nu mă mai gândeam la sărut. Trebuia doar să fiu văzut, ca să am martori, ca să nu mai glumească nimeni. Că nu-i de glumă. Chiar aveam gagică... (sună urât, nu?).

            Timpurile ne-au despărţit, ne-au reunit şi iar ne-au despărţit. Şi iar reunire şi iar despărţire. Pe măsură ce trecea timpul deveneam tot mai confuz: “Ce mi-o fi plăcut mie la fata asta?”. Pe măsură ce trecea timpul realizam că ar fi trebuit s-o conduc acasă pe alta, pe fata urâtă, pe care o trăgeam de păr şi îi puneam piedică. Fata aceea căreia, după ani, îi crescuseră sâni tari, părul ca o apă mirosea frumos şi ochii erau mai mereu închişi. Era conştientă de săgeţile din privire şi, suflet bun, nu ar fi rănit pe nimeni. Nu ştia că mă rănise. Martha mă rănise.

Despre perfecţiune

            Dacă stai să judeci, în toate posturile mele este vorba despre echilibru. Un echilibru precar, de fiecare dată spulberat de cineva sau ceva. De fiecare dată cineva sau ceva fute meciul.

            Domnul profesor H. Alexandru, dirigul, ne învăţa pe atunci cum să fim luptători. Profesor de sport, încropise din nişte olimpici la mate-fizică o echipă de handbal. Pe care şi-o dorea competitivă. Or, având aluatul ca atare, s-a gândit domnia sa că trebuie să lucreze la tărtăcuţe mai întâi. După ce minţile ar fi fost setate pe victorie urma să se concentreze pe dezvoltarea atleţilor.

            Pentru asta şi-a impus să ne convingă de frumuseţea jocului, de relaxare şi detaşare de problemele care nu privesc echipa. De privilegiul de a face parte din echipă, de laurii pe care aproape că îi puteam culege.

            Una din metodele lui preferate era să ne împartă în două şi să spună: „Echipa câştigătoare va fi echipa care ia cele mai multe goluri!”. Prima dată când am auzit asta am crezut că am înţeles greşit. După ce m-am convins despre adevăr mi-am spus că domnul profesor e dus cu vaca. Însă, în timpul jocului am realizat că era ceva... nu stiu ce... în tactica asta învăluitoare. Adică se crea un fel de echilibru inexplicabil. Universul intra în rezonanţă. Jucătorii erau interesaţi doar de joc, fără să-i intereseze jocul. Se puneau în aplicare toate schemele, se dribla superb, nu existau faulturi, nu existau lovituri de pedeapsă, toată lumea râdea. Lipseau doar golurile, de teama înfrângerii.

            Sigur că până la urmă unii câştigau iar alţii erau învinşii. Dar lucrul ăsta se întampla numai şi numai din cauză că echilibrul nu se cizelase încă, nu era perfect. Era ca şi cum noi condusesem o maşină normală şi, dintr-odată, trebuia să conducem una cu volan pe dreapta. Evident că o bună perioadă, când am vrut să semnalizăm stânga am spălat de fapt parbrizul. Evident că mai dădeam goluri, din inerţie. Jocul, totuşi, era altfel. Şi era frumos.

            În cele din urmă perfecţiunea a fost atinsă. Ultima dată când a folosit profu metoda asta, ţin minte ca acum, am jucat perfect. Toţi. Niciun gol până la final. Dirigul se plimba pe marginea terenului plin de satisfacţie. Din când în când mai arunca privirea spre colegele care jucau un fel de volei pe un teren fără fileu, cu o minge de plastic. Devenise guru..., găsise calea... În momentul când a decis să încheie meciul şi a dus fluierul la gură, un coechipier a prins mingea şi a trimis-o în propria poartă. În secunda următoare alerga de la o poartă la alta strigând: „Ieeeee, v-am bătut sleiţilor, ieeee!”.

            Profu a fluierat anemic, apoi a lăsat să-i cadă fluierul din gura întredeschisă. L-am urmărit în timp ce aduna singur mingile şi le băga în sac. Privea doar în pământ, şi toate gesturile îi erau automate. Cu trei minute în urmă era zeu; acum se simţea neputincios şi lipsit de importanţă... ca un vierme.

            Lucrurile astea le-am văzut şi auzit. De înţeles le-am înţeles mult mai târziu. Le-am înţeles atunci când am fost în Germania. Pentru prima dată ieşisem din ţară. Copil de ţărani fugiţi la oraş mă plimbam ameţit prin magazinele de lângă cel mai luxos hotel din Frankfurt. Hotel în care, desigur, locuiam pentru următoarele câteva zile. Deşi ştiam că sunt un vierme, la fel ca profu, mă simţeam zeu. În marea aceea de oameni nu ştia nimeni nimic despre mine. Nimeni nu ştia că sunt pârlit şi papucii îmi erau crăpaţi în talpă, nimeni nu ştia că eram încă virgin (ce ruşineeeee...), că doamna de muzică mi-a dat trei pentru că mi-am uitat fiţuica în lucrarea de control. În sfârşit, nimeni nu-mi cunoştea punctele vulnerabile.

            Cu fiecare minut căpătam o încredere nemaipomenită în mine. Simţeam că pot face orice. Toţi cei din jurul meu zâmbeau deşi nu mă cunoşteau. Am zâmbit şi eu, şi am văzut că n-am păţit nimic.

            Am intrat într-un fel de restaurant-cafenea-pizzerie. M-am aşezat la o masă şi priveam fascinat lumea de dincolo de geam. La scurt timp a apărut un băiat, cam de vârsta mea cred: „May I take your order, sir?”. I-auzi frate... sir... ce pula mea... Mă simţeam un fel de Lawrence al Arabiei combinat cu Aristotel Onassis şi cu Donald Trump. Şi am raspuns: „I’d like an ice tea, please” şi am adăugat ca pentru mine, dar destul de tare cât să mă audă „mânca-ţi-aş”. Cum sună... I’d like an ice tea, please, mânca-ţi-aş... Omul a plecat, în câteva minute s-a întors cu băutura şi şi-a văzut mai departe de treabă. Ce chestie... Lumea nu ştia limba mea...

            Am ajuns de intram în magazine, mă uitam unde sunt ceva cumpărători, îmi făceam de lucru pe lângă ei şi spuneam: „Ce urât eşti, frate!” sau „Tanti, ţi se văd chiloţii prin pantaloni. Nu mai purta din ăştia albi” sau „Băi, ia, mai încet cu gălăgia, că mă doare capul”. Faptul că, normal, nimeni nu-mi răspundea mă intriga şi mă provoca.

            Am ales un butic drăguţ, cu o vânzătoare drăguţă. Cu privirea aplecată în vitrine am mormăit: „Mamăă, ce tare eşti!! Oare ce faci tu cu funduleţul ăla în timpul liber?”. Raspunsul a fost ca un trăsnet: „Mă cac, boule!”.

            Tot sângele mi s-a adunat în albul ochilor. Redevenisem vierme. Castelul de nisip a fost impunător în zadar.

            Mereu cineva sau ceva fute meciul...

Stare de fapt

            Versurile au fost scrise de Tudor Gheorghe şi au fost cântate acum 11 ani, pe albumul “Mie-mi pasă!”. Mă cam pun pe gânduri versurile. Parcă nu s-a schimbat nimic, nu-i aşa?

În ţara asta, ţara pâinii,

Să aibă pâine chiar şi câinii

Guvernul nostru ne obligă

S-avem o zi de mămăligă.

Lor ce le pasă cum e traiul?!...

Scumpiră trenul şi tramvaiul,

Scumpiră tot, la cataramă.

Până şi pâinea şi tutunul...

Şi când înjuri pe şleau de mamă

Ei, cică, eu fac pe nebunul

            Versurile au fost scrise de cel mai mare pamfletar român, Constantin Tănase, şi au fost cântate acum 70 de ani în spectacolele sale. Parcă nu s-a schimbat nimic, nu-i aşa?

            Constantin Tănase a fost martor al invaziei bolşevice. A fost contemporan cu soldaţii ruşi care aveau drept misiune de luptă “rechiziţionarea” ceasurilor trecătorilor (formula celebră – Davai ceas!). Indignat, Tănase a compus un cuplet:

Rău era cu der, die, das,

Da-i mai rău cu davai ceas..

De la Nistru pân’ la Don

Davai ceas, davai palton.

Davai ceas, davai moşie

Haraşo tovărăşie!

            După câteva reprezentaţii actorul a fost arestat, ameninţat cu moartea şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa. În zadar, desigur. La următorul spectacol, Tănase a apărut îmbrăcat cu un pardesiu imens, cu mâinile acoperite până la coate de ceasuri. Spectatorii aplaudau frenetic deşi actorul nu scotea niciun cuvânt. Apoi şi-a deschis paltonul scoţând la iveală un ceas imens cu pendulă. Uitându-se la el, a spus doar: “El tic, eu tac; el tic, eu tac”. Două zile mai târziu era mort.

            Un om cu o educaţie medie (cele mai mari note le-a obţinut la sport şi muzică) a rămas in picioare în faţa jegului comunist. Chiar cu preţul vieţii, vorba cântecului... Mi se pare un model demn de urmat. La fel cum mi se pare un model demn de urmat şi Tudor Gheorghe. Căruia nu pot să-i spun “maestru”. Pentru că sunt prea mărunt, prea prost şi prea înveninat ca să-l pot îmbrăţişa. Constantin Tănase a spus: “Idealurile sunt ca stelele. Nu le poţi atinge, însă te ajută să te orientezi”. Tudor Gheorghe ar trebui să fie Steaua Polară.

            Şi dacă Burebista ar fi scris versuri probabil că s-ar fi potrivit tulburător de bine vremurilor noastre. Nu-i aşa?

Prima dată când...

            Prima dată am votat în 2000. Dintr-un soi de teribilism am votat cu ţiganii – Partida Romilor sau aşa ceva. În turul 2 au ieşit Iliescu şi Vadim. L-am votat pe al doilea. De teamă să nu vină iar comuniştii la putere... Fâs!! Mai tarziu cu vreo 9 ani, atunci când am votat un liberal am fost acuzat că-s comunist. Şi n-am avut puterea să mă apăr.

            Prima dată când am băgat o maşină în garaj i-am spart amândouă oglinzile şi am îndoit o aripă şi o portieră. După ce am închis uşa am văzut că şi din garajul vecinului căzuseră două cărămizi.

            Prima dată când am jucat poker la aparat – de-ăla, ştii tu – eram la Sibiu în Academie. Nu mai ştiu ce isprăveam pe-acolo. Ţin însă minte că aveam puţini bani, şi trăgeam de ei să-mi ajungă până aveam să mă întorc acasă. Într-o zi ispitele au fost mai tari, aşa că am hotărât: “Îmi bag pula şi fut toţi banii!”. Am ieşit în oraş şi am băut cu nişte viitori apărători ai patriei, ca nişte viitori apărători ai patriei. Am rămas spre seară cu vreo 500 de lei pe care i-am investit în aparat. Am prins un careu şi am început să descopăr cărţile (trebuia să ghicesc dacă e neagră sau roşie). Neagră, neagră, neagră, neagră, nea..g..rră, ne..a..gg..rr..rr.ă... Mai am o carte. O fi roşie; nu se poate să fie tot neagră. Sigur e roşie. Apăs tasta roşie – nu se întâmplă nimic. Mai apăs o dată – nimic. Apăs tasta neagră... neagră era!!! Tasta roşie era defectă. Câştigasem bani cât să mai stau o săptămână fără nicio grijă. I-am cheltuit pe toţi în aceeaşi seară. N-am mai jucat niciodată.

            Prima dată când am vazut banane le adusese tata de la uzină. De Crăciun li se dădeau pachete pentru copii. Atunci am strigat: “Mamăăă, tata o adus castraveţi gaaaalbeni!”

            În ’97 am schiat pentru prima dată pe apă. Destinul făcuse sa ajung prin Americi. Iar în programul de “entertainment” era şi o partidă de schi nautic. Sport pentru care s-a inventat şi un echipament adecvat. Eu m-am prezentat la debarcader cu slipii ăia cu două numere mai mari (“Să-ţi vină şi la anu...” o zis mama când i-o cumpărat). Imaginează-ţi cum apa sărea de o parte şi de alta a schiului; iar între schiuri apele se împreunau într-un jet nenorocit. Toate numerele alea în plus de la slipi mi-au intrat direct în cur. Fain sport!

            Tot în ’97 am petrecut primul Revelion cu altcineva decât cu părinţii. Adică singur. Singur cuc. Am plecat de acasă pe la 10 jumate cu o faţă de masă de muşama, o jumate de kil de vin şi nişte ţigări de care nu ştia nimeni. Până pe la 11 jumate m-am dat cu muşamaua pe zăpadă pe un deluşor de lângă lacul Peştişorul. Pe urmă m-a dus în parcul Victoria, m-am suit într-un castan şi am încercat să mă piş de-acolo. Să vezi baftă... tocmai atunci treceau doi jandarmi. Şi s-au oprit chiar sub copacul meu să fumeze. A fost primul şi singurul Revelion petrecut în copac.

            Prima casetă cumpărată de mine: Ace of Base – Happy Nation. Din banii de tren. Am mers cu naşu’.

            Primii bani “câştigaţi” – închiriam bicicleta. Bicicleta Pegas verde care se rupea în două de la un fel de robinet. Poate îţi aminteşti modelul. Oricum, e un fel de a spune bani, pentru că primeam felii cu gem, biscuiţi, gume de mestecat... Rar mai luam câte o jucărie, pentru o oră sau două. O singură dată am luat o revistă porno ungurească. Toată ziua l-am lăsat pe muşteriu să se plimbe.

            Nu regret ziua când am pus pentru prima dată ţigara în gură. Eram în liceu în primul an, iarna. Un coleg, Gabriel D. avea un frate în anul 3, frate care fuma deja de vreo doi ani. Şi fuma împreună cu alţi colegi de-ai lui, de anul 3, într-un fel de magazie care fusese cândva budă. Atmosfera şi priveliştea erau de un boem desăvârşit: o masă cu picioare de metal – unul era sudat, nişte lăzi mucegăite, un sac cu ciment sau var, vreo trei chiuvete sparte într-un colţ – pe care nu le arunca nimeni pentru că erau pe inventar, fereastră cu şase ochiuri – unul crăpat prin care abia pătrundeau razele lunii. Primul fum a fost ca un pumn în stomac. La al doilea am crezut că vomit. Puteam să jur că nu voi fuma niciodată. Când am ajuns la dormitor cineva ne-a întrebat pe unde am bântuit. “Am fumat la fratele lu’ D.”. În liniştea care se aşternuse mirosul de tutun pe care-l împrăştiam îmi confirma statutul.

            Prima dată am băut Pepsi la restaurantul “La Doi Cocoşi” din Paşcani. Eram cu tata, eu şi soră-mea. Am avut noroc să trecem pe acolo chiar când scoteau naveta de la rece. A fost pentru prima dată când am simţit “acidul” ieşind pe nări. La soră-mea a ieşit şi “acid” şi suc pe nări.

            Prima dată când am mâncat căcat nu s-a întâmplat, de fapt, niciodată. Bunica mea se încăpăţânează totuşi să susţină contrariul. Când eram mic, mic de tot, mama m-a dus la bunica să aibă grijă de mine. Că avea o treabă. Buun. Şi bunica m-a lăsat preţ de vreo 10 minute singur. Că şi ea avea o treabă. Buuun. Şi când s-a întors şi eu aveam o treabă. Pe mâini şi pe faţă. Şi, spune bunica, aşa de tare strânsesem treaba că-mi ieşise ca plastelina printre degete. Buuuun.

            Prima dată când mi s-a rupt filmul eram tot la bunica. Băusem tot ce se putea turna. Cred că şi apa de la câine o băusem. Ştiu că am plecat la discotecă (mă rog, grajdul ăla unde un intreprinzător investise în 5 becuri colorate şi două difuzoare de pick-up rusesc Accord). Care discotecă era la vreo 3 Km de casa bunicii. Şi-am plecat de la discotecă, cu gândul la aşternuturile răcoroase care mă aşteptau şi cu privirea ţintă spre părul nostru. Era cel mai înalt păr din sat. Şi... m-am trezit... că mă linge pe faţă Bălan, câinele alb imens care băga boala în ţigani când veneau cu căldări şi cazane de vânzare. Şi parcă înţelegeam cum îmi spunea Bălan: “De ce mi-ai băut apa, câine de om?”.

            Prima dată când am avut de-a face cu poliţia, mai bine zis miliţia, aveam vreo 7-8 ani. Veniseră la noi ceva musafiri tare dragi. Ai mei cu musafirii dragi..., noi cu copiii dragi ai musafirilor..., s-a făcut noapte pe nesimţite. Ai mei cu mâncarea şi băutura, cu accent pe ultima. Noi cu jocuri, jucării şi dulciuri, cu accent pe ultimele. Pe la 12 noaptea mă-ntreabă tata dacă mi-e frică să merg până în gară, că numai acolo mai e deschis, să mai iau nişte bere. Că îmi dă 5 lei dacă mă duc. Putea să nu-mi dea nimic. Dacă cineva îmi spune “Crezi că eşti în stare să”... orice, sunt în stare. Oricum nu putea fi vorba despre frică dat fiind că în faţa blocului mă întâlnisem cu Gheorghiţă A., pe care l-am rugat să vină cu mine. Gheorghiţă era exemplul perfect de “Aşa nu!”. În sfârşit, am plecat împreună până la gară, într-o noapte caldă, printr-un Paşcani pustiu. Chiar ne simţeam stăpânii oraşului, fără să fim pătrunşi de poezie. La întoarcere ne-a încurcat chestia aia de aluminiu, sub formă de scrumieră cu picior, pe care o găseam la intrările în farmacii şi în spitale. Şi am darâmat-o. Frate, ca nişte Superman-i au apărut doi miliţieni şi au început să ne “ancheteze”: cine suntem, de unde, ce căutăm, de ce am darâmat prostia aia, dacă ştiu părinţii, ce facem cu berea, nu cumva o bem noi, etc... Prin urmare, am fost şi infractorul care avusese cândva la picioare tot oraşul natal.

            În Paşcani stăteam la bloc, la etajul patru. Prima dată când am intrat pe geam în casă... naaaah, e prea mult de povestit.

            Prima înmormântare la care am fost s-a dovedit a fi o afacere şi o lecţie de viaţă. La noi, la înmormântări, este obiceiul să se arunce cu mărunţei (pe la fântâni, parcă). De lucrul ăsta se ocupă cineva anume. La înmormântarea asta omul cu banii era un unchi de-al mamei. Care m-a văzut cum mă luptam cu ditamai handralăii pentru monezi de 25 şi de 50 de bani. Câteodată prindeam şi de 1 leu. M-a chemat bădia, Toader pe nume, şi mi-a spus: “Vezi că la fântâna aia arunc cu banii în şanţ.” sau “La biserica din vale dau la rădăcina mărului”. Deja vânam monezile de 5 lei şi 3 lei. Celelalte nu mai meritau efortul. Strânsesem o avere bunicică, pe care am pus-o într-un săculeţ. Săculeţul în care ţinuse bădia Toader bănişorii de la început. Săculeţ de pânză, care se strângea frumos la gură. Săculeţ pe care l-am pierdut. Cu tot cu bani.

Visul

de Ademar Barros

Am avut un vis:

 într-o noapte de vară

 mergeam pe plajă,

 iar Dumnezeu păşea alături de mine...

Paşii ni se imprimau în nisip lăsând o urmă dublă;

 una era a mea,

 cealaltă era a Lui.

Atunci mi-a trecut prin minte ideea

 că fiecare din paşii noştri

 reprezenta o zi din viaţa mea.

M-am oprit ca să privesc în urmă

 şi am revăzut toţi paşii

 care se pierdeau în depărtare.

 La un moment dat

 am observat

 că în unele locuri

 în loc de două urme

 nu mai era decât una singură...

Am avut o revelaţie:

 în urma noastră se afla

 tot filmul vieţii mele.

Ce surpriză!

Locurile unde nu se vedea

 decât o singură urmă de paşi

 corespundeau cu zilele

 cele mai întunecate ale existenţei mele,

  zile de nelinişte,

  zile de rea voinţă,

  zile de egoism,

  zile de proastă dispoziţie,

  zile de încercări,

  zile de îndoială,

  zile de nesuportat, 

  zile în care fusesem rău,

 şi atunci,

 întorcându-mă spre Dumnezeu,

 am îndrăznit să-I reproşez:

 “Doamne, mi-ai promis că vei fi cu mine în toate zilele.

De ce nu Ţi-ai ţinut promisiunea?

 De ce m-ai lăsat singur

 în cele mai grele momente din viaţă,

 în zilele în care aveam

 cea mai mare nevoie de Tine?”

 Iar Dumnezeu mi-a răspuns:

“Dragul meu, zilele pentru care n-ai văzut

 decât o singură urmă de paşi pe nisip

 sunt zilele în care te-am purtat pe braţe...”

            Nici nu ştiu ce ar mai fi de adăugat. Poate doar faptul că cel care mi-a înfăţişat poezia are în tot ceea ce face următorul motto: “... viaţa nu valorează nimic... nimic nu valorează cât viaţa...”.

            După ce am terminat de citit mi-am amintit de poziile lui Voiculescu. Iar în goana după ele m-am împiedicat de Marin Sorescu.

Scara la cer

Un fir de păianjen
Atârna de tavan.
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
“Mi se trimite şi
Scara la cer” - zic,
“Mi se aruncă de sus...”

Deşi am slăbit îngrozitor de mult,
Sunt doar fantoma celui ce am fost,
Mă gândesc că trupul meu
Este totuşi prea greu
Pentru scara asta delicată.

– Suflete, ia-o tu înainte,
Pâş - pâş...

            Aveam puţini ani. Eram în magazinul de pâine, cu o sacoşă de pânză în mână. Pe vremea aceea îi invidiam pe băieţii care aveau plase din plastic. Noi aveam sacoşe cusute de mama din resturi de material de la “cliente”. Când, în sfârşit, am avut una, am cinstit-o cum se cuvine ţinând-o împăturită în sertar şi folosind-o doar la ocazii speciale. Avea imprimată o poză cu o femeie frumoasă cu ochelari de soare negri.

            Carevasăzică, eram la pâine. Mirosea frumos şi mi-e dor de mirosul acela. Chiar şi acum mai obişnuiesc să adulmec vreo felie proaspătă în căutarea parfumului de atunci. Parfum de pâine de la “Cuptorul de Aur”. Cuptorul de aur devenise, de fapt, un concept, aşa cum toţi papucii sport erau adidaşi, iar dozatoarele de suc erau tec-uri. Cuptoarele erau desfiinţate de multă vreme însă oamenii cereau în continuare pâine “de la cuptor”. Era o pâine aurie, cu coaja subţire şi crocantă, iar pe fund avea buburuze. Unii cârcotaşi spuneau că nu e bună, că e de la turci. Mie îmi plăcea cum arăta, ce gust avea şi, cel mai mult, cum mirosea.

            M-am aşezat cuminte la rândul de vreo opt-zece persoane. Eram fericit că puteam să mai zăbovesc un pic printre rastelurile înmiresmate. Tocmai atunci venise maşina cu marfă şi amândouă vânzătoarele, după ce s-au scuzat, au plecat “în spate” să descarce. Iar noi, flămânzii de pâine, aşteptam. Unii plictisiţi, alţii îngânduraţi, iar eu fericit şi plin de satisfacţie.

            Toată bucuria mi-a fost ştearsă de cel care tocmai intrase ultimul în magazin. Mai degrabă CEA care intrase. O afurisită de “căldărăriţă” care mirosea a transpiraţie aşa de tare, că-ţi dădeau lacrimile. Mi se pare că era foarte grăbită din moment ce, prin metode specifice celor de teapa ei, a driblat oamenii dintre mine şi ea. Deja ajunsese în spatele meu.

            Atunci am hotărât. Mizerabila asta şi-a bătut joc de oamenii din spatele meu iar mie mi-a împuţit clipa de bucurie. Deci, pe aici nu se trece!... Am recurs la toate cunoştinţele mele de lupte greco-romane ca să o impiedic să “se bage în faţă”. Bătălia a fost grea, cu atât mai grea cu cât femeia era tot mai agitată şi grăbită. Am ajuns în cele din urmă la tejghea, am plătit cele două pâini şi am ieşit din magazin victorios. Făcusem ce trebuie... Am ridicat privirea spre soarele puternic şi am închis ochii mulţumit de mine. Când am deschis ochii, ţiganca se îndrepta spre o Dacie de pe trotuar iar mie mi se prelingea un scuipat de pe ureche. Scuipatul uleios şi acid îmi ardea urechea. În urma bătăliei fusesem rănit în ureche. Şi am înţeles atunci că şi învingătorii şi învinşii vor plânge la sfârşit.