Basm. Om

            Recomand ordinea: înger, demon, om

            De câteva zile bat Sibiul la pas. E superb oraşul. Dacă n-ar fi fost telefoanele astea nesfârşite de la firmă, ar fi ca o vacanţă în Elveţia. Poate şi mai bine. Telefoanele ne complică viaţa, în loc s-o simplifice. Într-o zi voi renunţa complet la telefon. Şi la toată tehnica asta inutilă, dătătoare de dependenţă. Mi-e dor de vremurile când eram un amărât de lăcătuş mecanic la uzina CFR. Mergeam la lucru dimineaţa, îmi zicea maistrul ce am de făcut, făceam ce puteam şi după ce veneam acasă îmi vedeam de ale mele. În week-end îmi luam rucsacul şi o întindeam la munte cu prietenii. Eh, ce vremuri!... Acum mi-e plin beciul de target-uri, dead-line-uri, conferinţe, marketing strategy, căcat, căcat. Pe de altă parte, am în ultima vreme momente când mă salvează telefoanele...

            Nu cred în zodii şi în toate balivernele astea care încearcă să mă convingă că poţi citi un om după data naşterii, după numele care se transformă în număr sau după nişte chestionare care au întrebări cu două variante de răspuns. Eram în liceu când am fost pentru prima oară la psiholog. La psiholoagă, să fiu precis. Se angajase o gagică mişto pe funcţie şi m-am dus să mă dau grande. Mă rog, în urma testelor a reieşit că sunt aproape geniu, dar nu asta contează. M-a întrebat dacă am prietenă şi am spus că am. Atunci ea a spus: „Sper că nu e scorpion!...”. Era scorpion; şi nu i-am spus. Ştiam că dacă recunosc mă va aburi mai departe. Am aflat atunci că scorpionul şi zodia mea formează cea mai incompatibilă pereche, totuşi după ce se întâlnesc se crează o legătură fantastică bazată exclusiv pe sex. Se potrivea perfect cu ce trăiam eu şi mi-am zis că nu pot afla decât într-un singur fel dacă e regulă sau dacă doar a nimerit-o.

            De mulţi ani aleg doar scorpioance. Multe. Şi până acum e perfect adevărată regula. Cu toate astea mă încăpăţânez să le caut, doar ca să demonstrez că totuşi nu e adevărat. Şi că e bine că nu cred în zodii. Acum, cu noua încercare, am crezut că am izbutit. Nu era cine ştie ce, nu mă dădea pe spate cu frumuseţea, nici mintea nu e punctul ei forte. Poate singura calitate e că făcea mâncare bună. Pe care o şi mânca... Nu prea găseam subiecte de povestit, nu ne bucurau aceleaşi lucruri, şi cel mai tare mă enerva că tot ciripea ca o vrabie, convinsă că mă interesează nimicurile ei. Uite, ne plimbam prin centru şi a început:

            - Prima oară am venit în Sibiu la un festival de dans. Eram o gaşcă faină...

            - Mhm... super... mormăi eu, străduindu-mă să par entuziasmat de viaţa ei tumultoasă de până atunci.

            - Ţin minte că am rămas fără bani şi am venit cu ideea să cântăm la chitară în Piaţa Mare...

            Norocul meu că mi-a sunat telefonul.

            - Stai un pic. Mă sună de la firmă. Alo!...

            Până l-am scos din buzunar, până am ales butonul corect cu care să răspund... Era frate-meu, îl sun mai târziu. Acum o să-mi iau, cu toată nesimţirea, liber o juma' de oră. Parcă mi-e şi milă de ea. Cred că de asta încă mai suntem împreună.

            - Iubito, trebuie să fug până la hotel. Nu vrei să aştepţi un pic, uite la terasa aia. Vin repede.

            În general îmi dau seama că nu e fată rea, şi ştiu că va suferi. Nu o văd în stare să priceapă că pur şi simplu nu ne potrivim. Văd eu diseară. Poate se rupe de la sine vraja. Mă duc să caut o Fecioară.

........

            Se pare că nu s-a rupt nicio vrajă. Ce groază mi-e să-i spun!... I-a plăcut atât de mult ieşirea asta... e şi ultima noapte... Chiar o noapte faină. Luna e nefiresc de albă şi-mi vine să ies la balcon şi să urlu ca un lup, doar-doar m-o auzi lupoaica sorocită mie.

            - Iubitule, vreau să fac ceva nebunesc, mărturiseşte nefericita.

            - Ce?

            - Să te leg la ochi, pe urmă să... ştii tu...

            Şi m-a muşcat de ureche. Mmmmm... Am mai auzit de chestia asta, dar n-am încercat niciodată. M-a legat la ochi cu o eşarfă parfumată.

            - Să nu te dezlegi! Eu te dezleg!

            Ce straniu a fost să-mi atragă atenţia că ea mă dezleagă chiar în ceasul în care mi-aş fi dorit să se rupă vraja... M-a călărit până mi-am dat duhu'. Partea mişto a fost că-mi puteam imagina pe oricine. Şi partea şi mai mişto a fost că la un moment dat chiar am avut senzaţia ce e altcineva. Aveam atât de limpede imaginea unei femei cu părul negru, cu ochi cafenii, cu bărbia ca de tătăroaică. Şi cu o aluniţă pe gât. Iluzia a fost teribilă, pentru că am pus mâna pe gât, şi chiar am simţit aluniţa. A fost foarte fain. M-am decis: ne despărţim altă dată. Şi pentru a nu ştiu câta oară se confirmă regula că sexul e cel ce mă uneşte de o scorpioancă.

            A doua zi am avut parte de o surpriză nemaipomenită. Ieşisem pentru o ultimă plimbare şi am văzut-o pe celălalt trotuar pe Angela. Am strigat-o şi s-a uitat înspre mine de parcă-l văzuse pe Vlad Ţepeş în echipamentul complet de pompier.

            - Dumnezeule, tu eşti. Ce surpriză!! Şi cât de mult te-ai schimbat!! Eşti fără cusur. Ţi-am strigat numele aproape fără să vreau. Nu-mi vine să cred cât de frumoasă eşti acum...

            - Mersi, Doru. Mă bucur şi eu să te văd. Vezi că se supără domnişoara dacă mă mai lauzi mult...

            Într-adevăr, domnişoara îmi părea cam incomodată de eveniment.

            - Oh, ea e Angela, colegă din liceu, un om excepţional. Angela, ea e Ana, prietena mea. Trebuie să povestim, Doamne, de când nu te-am văzut. Ce surpriză!... Hai cu noi, noi mergem să ne plimbăm.

            - Serios, nu cred că e momentul...

            - Ba daaa, ba daaa. Insist. Te superi Ana?

            Ana a răspuns că nu, dar toată fiinţa ei spunea că da. Eu oricum îmi pierdusem toată stăpânirea de sine, eram ca un căţel căruia i se arătase un os. Angela... oh, Angela...

            - Ce mai faci? Pe unde mai bântui? Ce vremuri!... Mai ţii minte? Orele de istorie cu Zămosteanca, excursiile cu clasa, farsele... Mai ştii când s-a mânjit Femelu' cu lipici de pe balustradă şi ne-a dat 3 la toată clasa. În pauza mare ieşeam şi jucam badminton, ori cumpăram gogoşi de la aprozar. Mai ţii minte?...

            Mă aproba, dar se purta de parcă aş fi dezvăluit nişte reţete de combustibil lichid pentru rachetele intercontinentale.

            - Ce copii eram... Mai ştii când mi-ai cerut prietenia? Că pe atunci aşa se făcea, se cerea prietenia. Şi eu am spus că voi fi prietenul tău doar când vei fi singură. Şi tu ai spus că eşti singură. Şi eu am spus „când vei fi singură pe pământ”... Mamă, ce te-ai supărat atunci!...

            - Îmi amintesc, dar...

            - Recunoaşte acum că a fost o poantă destul de bună! Dar atunci nu ţi-a plăcut; erai tare ţâfnoasă şi nu ţi-a plăcut. Şi am făcut atunci pariu...

            - Doru...

            - ... tu ai spus că mă vei face să mă îndrăgostesc de tine, cu orice preţ...

            - Aha!!! a izbucnit Ana. Asta era!!! Ce proastă sunt! Eşti o scorpie, eşti o scorpie... Esti o vacă... Iar tu...

            Eu rămăsesem mut, cu mâinile ridicate, ca într-un stop cadru. Oare cum o fi sărit aşa, fără avertisment, de la scorpie la vacă? Ana se muncea cumplit să mai spună ceva:

            - Tu eşti un prost...

            Şi a plecat. N-am ştiut ce să fac, n-am ştiut ce să zic... Când, în sfârşit, am deschis gura Angela mi-o luase înainte:

            - Am făcut tot ce mi-a stat în putere să te fac să te îndrăgosteşti de mine. Am vrut să te pedepsesc. Mult timp te-am vânat. Îmi pare rău. Ai câştigat pariul.

            S-a apropiat, m-a îmbrăţişat delicat, dezvăluindu-şi pe gât, sub urechea deaptă, o aluniţă parfumată. Mirosea a înger decăzut.

            Acasă am găsit prin bagaje un ceas. Am căutat-o pe Ana, să i-l înapoiez. Mi-a spus să-mi iau ceasul şi să mi-l bag în cur. Cu regret, nu i-am urmat sfatul ci am mers la un ceasornicar să văd ce e de capul lui.

            - Hmmm... Girard Perreagux 1966... e piesă rară...

            - Serios? Eu am crezut că-i o trompetă. Cu cât l-aş putea vinde?

            - Hmmm... asta depinde de cumpărător. Şi de vânzător. Comerţul e o artă. Poţi să vinzi pe nimic o marfă preţioasă şi poţi să ceri un preţ mare pe un gunoi... Se mai fac şi afaceri cinstite...

            - Dumneavoastră cu cât l-aţi vinde?

            - Nu se mai cumpără ceasuri bune acum... Se cumpără ceasuri „de firmă”... Dacă nu ai cumpărător, degeaba ai marfă bună...

            - Dacă vi l-aş vinde, cât mi-aţi da pe el?

            - Hmmm... Dacă aş şti că am cumpărător, ţi-aş da şi cinci mii de euro; dacă aş şti că va rămâne în colecţia mea... poate două sute...

            - Perfect! Dă-mi două sute şi să batem palma.

            Am bătut palma. După o săptămână, după ce povestisem cuiva priceput despre afacere, i-am pus ceasornicarului patru sute de euro pe tejghea:

            - Aveţi cumpărător! Vreau să-mi răscumpăr ceasul.

            - Hmmmm... Asta nu se mai poate...

            - De ce nu se poate?

            - Pentru că nu mai am ceasul....

            - Cum nu? Uite-l acolo!

            - Tinere, pe ăla ţi-l las şi la 20 de euro. E o făcătură proastă. Pe al dumitale l-am vândut.

            - Cu cât?

            - Hmmm... A venit o doamnă foarte frumoasă. Hmmmm... Mi-a plătit 17.000 de euro...

            - Cââât??? Şi de la mine l-ai cumpărat cu 200 de euro, neruşinatule!

            - Hmmm... tinere, neruşinare a fost să nu respecţi dumneata regulile târguielilor şi să alegi preţul pentru care nu trebuia să faci nimic. N-ai ştiut ce vinzi... Hmmm... Doamna care l-a luat, a ştiut ce ia... Era frumoasă... frumoasă ca o femeie, nu ca fetele astea de se maimuţăresc şi se vând ieftin. Hmmm... aşa cum te-ai vândut dumneata... Avea păr negru ca smoala... ochi cafenii... barbia croită parcă după un model de tătăroiacă aprigă... Hmmmm...

            - Avea şi o aluniţă mai mare pe gât, sub urechea dreaptă?

            - Hmmm... Avea, avea...

            - Angela?

            Cu cei două sute de euro am cumpărat un telefon.

Basm. Demon

            Bărbaţii sunt nişte nemernici. Nişte obsedaţi de sex, altfel suficienţi şi aroganţi nevoie mare. M-am săturat. Să am oare nevoie de o soluţie lesbiană?

            Câteodată îmi vine să-mi blestem părinţii, că m-au educat aşa. Dacă voi avea copii, îmi jur că-i voi creşte astfel încât să priceapă viaţa aşa cum este, nu să-şi facă iluzii (generatoare de deziluzii) şi să se afle într-o permanentă stare de căutare a universului perfect. Până acum am găsit universul perfect doar în filmele mediocre de familie. De fapt, ce tot fantasmez aici? Nici măcar nu caut perfecţiunea. Caut chiar mediocritatea, în care să mă lăfăi, ca o scroafă într-o mocirlă. E mult? Cer mult? Sau, se pune că cer ceva? Aaaaah, ce ciudă-mi este!

            Pune, mamă, mâna şi citeşte, că doar cine are carte are parte!... Pe dracu. Are parte de ce? Râd toate maimuţele de la lucru de mine, că mă ţin tare domnoasă da' nu-s în stare să ţin un mascul mai mult de o lună. Da' ce-i, concurs? Şi ce dacă ştiu să fac diferenţa între Ella Fitzgerald şi Natalie Cole ascultându-le? Nu te mai juca, mamă, cu păpuşile, că deja ai 8 ani!... Da, recunosc, am fost crescută cu dragoste şi educată cu cele mai bune intenţii. Să fiu o femeie serioasă, frumoasă – în limitele genetice, deşteaptă, loială, puternică, independentă – doar atât cât se cade, discretă, etc... Dar am văzut că tocmai omleta asta de ouă perfecte este cea care strică tot dejunul. Nu voi descoperi niciodată pe cineva care să mă descopere.

            Îmi vine să râd acum de necioplitul ăla. Ne-am întâlnit după vreo cinşpe ani în cofetărie. A fost o întâlnire, la o primă vedere, chiar romantică. Comandasem tortul pentru primul revelion singură acasă. El a plătit tortul şi a mai cerut şi două porţii pentru noi. Mi-a plăcut să povestesc cu el. Mi-a spus că atunci, în liceu, era îndrăgostit de mine. I-am mărturisit că şi mie mi se păruse atunci cel mai simpatic coleg din clasă, dar că învăţasem de la ai mei să aştept să fiu cerută, nu să mă „bag în seamă”. În sfârşit, l-am invitat să ne petrecem revelionul împreună. Arăta foarte fericit de ofertă. În seara cu pricina a venit destul de târziu, şi doldora de testosteron. După câteva aluzii mai mult decât evidente i-am spus ca sunt în perioada aceea. M-am speriat când a strigat la mine: “Atunci de ce m-ai mai chemat?”. Mai târziu am aflat că în cei cinşpe ani învăţase doar trucul asta cu plătitul prăjiturii, că atunci când mă alesese pe mine nici nu ştia ca sunt eu (şi-a dat seama pe parcurs) şi că între Sting şi Liviu Guţă îl alege mereu pe al doilea în mare parte deoarece nu ştie cine-i primul.

            Nici măcar nu mai sunt convinsă de fericire. Ce-i aia? Văd doi bătrâni ţinându-se de mână. Aia e fericirea? Eu cred că-i ţine împreună doar teama de a nu muri singuri. Stau în calea oamenilor care merg cu ochii plecaţi şi mă amuz văzându-i cum tresar atunci când aproape se izbesc de mine. În spatele meu s-a oprit o alta pereche de-asta... fericită... Sunt destul de aproape că-i pot auzi:

            - Prima oară am venit în Sibiu la un festival de dans. Eram o gaşcă faină...

            - Mhm... super...

            - Ţin minte că am rămas fără bani şi am venit cu ideea să cântăm la chitară în Piaţa Mare...

            - Stai un pic. Mă sună de la firmă. Alo!...

            Mi-e şi silă să mă întorc să văd un alt exemplu de fericiţi. Îmi dau seama că ea e o vrăbiuţă extrem de mulţumită de ultimul vrăbioi. Atât de mulţumită încât începe să-l acapareze. Şi începe să-l piardă. Iar el e...

            - Iubito, trebuie să fug până la hotel. Nu vrei să aştepţi un pic, uite la terasa aia. Vin repede.

            Da, da, sigur.

            Mă întorc să-mi confirm cumva ipoteza că individul va întârzia chiar mai mult decât îşi imaginează. Şi constat surprinsă că nu mai văd pe niciunul. Am obosit. Şi soarele e ucigător azi. Noroc că mi-am luat pălăria asta de paie oribilă. Mi-e poftă de un ceai de iasomie aşa că mă las dusă spre terasa Cafe del Sol. Îmi aleg o masă din cele trei şi în momentul în care trag scaunul îmi dau seama că altcineva tocmai trăgea un scaun la aceeaşi masă.

            - Pardon, zic. Sunt atât de bleagă de căldură că nici n-am văzut că mai este cineva. Şi zâmbesc mai mult de formă.

            - Nu, nu... că nu eram nici eu. Chiar acum am venit şi eu. Nici eu n-am văzut. Te rog. Mă duc eu dincolo....

            Uimitor! E vocea femeii din spatele meu, lasată de izbelişte de un telefon banal. Ce-ar fi să-mi încerc farmecele de altădată, în cautarea soluţiei lesbiene. Cine poate şti?

            - De ce să mergi dincolo? Putem sta la aceeaşi masă amândouă.

            - Putem, dar... eu îl aştept pe prietenul meu...

            - Aham. Uite, când apare îţi promit că mă ridic şi plec. În plus, aşteptarea va fi mai uşoară.

            A rămas. Nu ştiu de ce, dar începeam să mă simt ca o şerpoiacă hipnotizând un pui de prepeliţă. Aveam un sentiment amestecat de vină cu satisfacţie drăcească. Am observat că se uita mereu la ceasul meu, şi când o făcea i se lumina faţa. Iar când nu se uita la ceas, ma sorbea senină, de parcă ar fi văzut un înger.

            În vreme ce construiam un dialog ce devenea tot mai monolog, încercam s-o descifrez. Părea ceea ce pe vremuri eu catalogam drept vulgar. Purta haine de şantier şi nu cred că i-ar fi păsat dacă i-o spuneam. Purta părul prins în coadă de cal, şi la ochi începeau să-i apară riduri. Am întrebat-o cum o cheamă. Nu mi-a răspuns şi mi-am dat seama că e cu gândul pe alte plaiuri. Şi am hotărât că nu poate fi ea soluţia neîmplinirii mele.

            La un moment dat a izbucnit:

            - Eşti foarte frumoasă!

            Şi iarăşi mi-a căutat ceasul. Aveam ceasul primit cadou de la un mascul mai generos. Mi-a spus că-l avea de la bunica lui, un Girard Perregaux.

            - Mulţumesc!

            Era prima dată când îmi spunea o femeie că sunt frumoasă, dar am încercat să par neimpresionată, ca să n-o încurajez. Din păcate n-a funcţionat:

            - Îmi place să mă uit la tine. Îmi place să te ascult. Mă faci să-mi doresc să te miros. Sper să nu te superi...

            - Deloc. Mulţumesc din nou, eşti drăguţă.

            Am pus mâna cu ceasul pe masă, curioasă de reacţia interlocutoarei. Cu ochii la ceas, a continuat:

            - Când eram mică visam să ajung ca tine. Adică... aveam nişte exigenţe... Între timp am mai renunţat la câteva. Tu... n-ai niciun defect. Pălăria e perfectă, şi rochia, şi ceasul, tot...

            În momentul ăla ceva s-a produs. Noua sminteală mi s-a părut mult mai interesantă decât ideea de a mă culca cu o femeie. Şi am intrat în horă, cu preţul ceasului.

            - Le vrei? Ţi le dau.

            - Cum să-mi dai rochia de pe tine?

            - Ai dreptate. Aş rămâne goală, hi hi hi hi... Ar vrea unii... Atunci? Te mulţumeşti cu pălăria şi ceasul?

            Mi-a fost teamă să nu-mi dau de gol sminteala după acel „te mulţumeşti”. Dar mizam pe superficialitatea ei şi pe talentul meu de a meşteşugi cuvintele şi de a le cânta.

            - Nu e vorba despre mulţumirea mea. Dar nu mi se pare în regulă. Cum să-mi dai ceva, aşa... dintr-odată? În plus pălăria nu s-ar potrivi cu bocancii mei de munte sau cu tricoul cândva negru. Iar ceasul... ma pricep... e o avere...

            - Perfect! Aşadar ceasul. Îţi place? Îl vrei?

            - Îmi place, dar nu-l pot lua...

            Ei, dacă se pricepe... poate face un efort mic. Dacă, totuşi, refuză? Mai bine plusez. Ce tare e jocul ăsta!...

            - Atunci ce-ar fi să facem un schimb?

            Am privit-o în ochi, să-i pot citi până în suflet. Începea să-i fie teamă de mine, se albise la faţă şi dinţii îi clănţăneau uşor. Am văzut că se luptă cu dorinţa de a se ridica să plece pe de o parte, şi curiozitatea de a afla care ar fi fost preţul ceasului pe de altă parte. Mai mult am dedus ce-a spus mai departe, pentru că era foarte emoţionată

            - Ce fel de schimb?

            Atunci am ştiut că putem să-i cer şi sufletul.

            - Ceasul pentru o noapte în patul tău.

            Mi-am scos tacticoasă ceasul, conştientă de final. L-am împins pe masă şi am căutat din nou în ochii ei precum o vrajitoare în globul de cristal. De data asta n-am putut desluşi decât furtună şi flăcări. A căutat în toată făptura ei stinsă să mai întrebe:

            - Îm... împreună cu mine... sss... sssau cum?

            - Cum doreşti.

            Şi am zâmbit victorioasă.

........

            La ora stabilită aşteptam pe hol în faţa camerei. Mătasea neagră a rochiei îmi mângâia pielea la cea mai mică mişcare. Eram nebună de satisfacţie chiar înainte de a fi satisfăcută. Îmi era teamă să nu apară cineva pe hol, să mă vadă aşa, desculţă. Şi se pare că zeii m-au auzit, că n-a trebuit să aştept mult să apară chiar un cuplu. Fuseseră la vreo sindrofie mai mofturoasă; el purta papion iar ea era tencuită mai ceva ca o casă din perioada interbelică. Deja eram bântuită de duhul păcatului, aşa că n-am avut nicio problemă să-i fac lui cu ochiul. El e rânjit libidinos cu toată gura: „hîîîîîîîî”, iar ea l-a lămurit elegant cu un cot în coaste.

            Începeam să-mi pierd răbdarea când s-a deschis uşa.

            - Să nu te dezlegi! Eu te dezleg!

            El era intins în pat, gol puşcă şi legat la ochi, iar ea stătea ca o statuie, cu o mână peste piept şi cu cealaltă căzută pe lângă corp. Bănuisem că este un pic durdulie şi nu m-am înşelat. Mi-am lăsat rochia şi m-am dus spre el, neştiind încă dacă se va alătura şi ea. A stat tot timpul în mijlocul camerei, cu corpul orientat spre uşă dar cu privirea spre noi.

            A fost atât de intens că mi-a venit să-l zgârii pe nefericit şi să urlu ca o lupoaică în lumina lunii nefiresc de albe. M-am abţinut; doar la plecare i-am atins ei umărul. Am vrut să văd dacă mai are viaţă. Mai avea.

            A doua zi m-am trezit foarte bine dispusă. Îmi găsisem în sfârşit calea. Ca să fiu eu fericită, trebuia să sufere cineva. Fericirea mea depindea de nefericirea altuia. Ah, ce uşurare!!! Mergeam fără ţintă pe un trotuar ce abia se anima. Cineva m-a strigat:

            - Angela?

            M-am întors mirată. Pe celălalt trotuar era Doru. Împreună cu ea...

Basm. Înger

            L-am convins pe iubitul meu să mergem undeva. Oriunde. Am ales absolut la întâmplare Sibiul. Am fost în multe locuri frumoase, dar Sibiul are un parfum de lavandă şi lămâie amestecat cu miros de asfalt plouat. Am fost fericită când am ales Sibiul. Şi acum sunt fericită. Ne-am plimbat ţinându-ne de mână pe Pasajul Scărilor. Nu mă puteam gândi la nimic şi zâmbeam neîncetat. Am intrat şi la Butoiul de Aur doar din curiozitate: am mai fost de câteva ori pe aici şi ori n-am avut vreme să intru ori n-am avut chef. L-am zorit pe gândăcel (aşa-l alint eu câteodată); e destul de frumos, dar parcă mai tare aveam poftă să ne plimbăm şi să povestim nimicuri.

            Abia după ce am trecut pe sub Podul Minciunilor m-am mai domolit niţel. Am gonit de parcă aş fi avut tătarii pe urme. Gândăcelul meu n-a spus nimic, nu se supără pe mine. Mă iubeşte tare! Şi eu sunt atât de fericită cu el!...

E ameţitor oraşul ăsta pentru mine. Mi-e atât de bine şi mi se trezesc amintiri atât de frumoase că îmi vine să leşin. Plutesc şi mă topesc sub soarele cam puternic. Mi-e sete. Şi mă trezesc vorbind:

            - Prima oară am venit în Sibiu la un festival de dans. Eram o gaşcă faină...

            - Mhm... super...

            - Ţin minte că am rămas fără bani şi am venit cu ideea să cântăm la chitară în Piaţa Mare...

            - Stai un pic, spune Doru în timp ce-şi căuta prin buzunare telefonul vibrând de energie. Mă sună de la firmă. Alo!...

            Dacă n-ar fi telefoanele astea vieţile noastre ar fi mai simple. Deci mult mai frumoase. Şi televizoarele ne strică, poate chiar mai mult. Stăteam în mijlocul Pieţei Mici, el vorbind reţinut la telefonul de firmă, eu observând lumea din jur. E o experienţă interesantă. La un moment dat aveam impresia că sunt invizibilă, atât erau oamenii de nepăsători, atât erau vrăbiile de curajoase.

            - Iubito, trebuie să fug până la hotel. Nu vrei să aştepţi un pic, uite la terasa aia. Vin repede.

            Obosită după alergătură şi încinsă de soare aleg aproape involuntar umbra terasei Cafe del Sol. Am ochit printre gene una din cele trei mese adăpostite de zidurile groase în timp ce-mi târâiam sfârşită ghetele. Odată intrată în zona de umbră parcă am înviat. Am tras energic de scaun şi abia atunci am observat că o altă femeie făcea acelaşi lucru. La aceeaşi masă. De fapt ne-am observat în acelaşi timp. Toate mesele erau goale, dar noi ne-am repezit, precum Iuda şi Iisus, la aceeaşi bucată de pâine.

            - Pardon, spune femeia zâmbind, parcă bucuroasă de întâmplare. Sunt atât de bleagă de căldură că nici n-am văzut că mai este cineva.

            - Nu, nu... că nu eram nici eu. Chiar acum am venit şi eu. Nici eu n-am văzut. Te rog. Mă duc eu dincolo....

            - De ce să mergi dincolo? întreabă zâmbind perfect. Putem sta la aceeaşi masă amândouă.

            - Putem, dar... eu îl aştept pe prietenul meu...

            - Aham. Uite, când apare îţi promit că mă ridic şi plec. În plus, aşteptarea va fi mai uşoară.

            Nu ştiu de ce mi-a plăcut femeia, cu felul ei direct de a fi. Am rămas, am băut câte un ceai de iasomie şi am povestit. De fapt, mai mult a povestit ea; vocea studiată de fostă telefonistă mă vrăjea. Soarele mă orbea periodic prin ceasul ei de mână, şi atunci aveam iluzia că are aripi albe, ca un înger. Era mai frumoasă cu fiecare minut petrecut împreună. Îmi dădeam seama cu fiecare minut că era exact ce visam eu în copilărie să ajung. Şi ce n-am ajuns niciodată. Purta o rochie albă de in până în pământ şi o pălărie uriaşă de paie, prinsă cu o eşarfă roşie. De sub pălărie i se revărsa un păr negru lucios care se spărgea în umerii bronzaţi. Conturul ferm al feţei mă ducea cu gândul la vreo razboinică din vremuri. O şi vedeam călare pe un cal tătar. În ochii cafenii jucau din când în când umbre ca nişte otrăvuri dulci. O aluniţă de pe gât, sub urechea dreaptă mă făcea să inspir adânc, ca şi când aş fi vrut s-o adulmec din locul în care mă afam. Iar linia gâtului, ah, ce linie!! Bărbaţii se uită doar la fund, sâni, buze şi pe urmă spun despre femei că nu sunt profunde şi că nu văd imaginea în ansamblu.

            Nici nu ştiam cum o chema. Dar era atât de frumoasă!... Mă gândeam că poate avea orice bărbat. Nu-i vorbă, eu am tot ce-mi trebuie şi sunt fericită. Dar până la el... câţi mojici n-au fost? Ultimul mi-a făcut cadou un inel şi după ce ne-am despărţit mi l-a cerut înapoi. Ăla de dinaintea lui îşi purta ciorapii câte o săptămână, cu toate astea consuma jumătate de spray la o întâlnire. Şi se îmbăta cam des...

            Nu mă pot abţine:

            - Eşti foarte frumoasă!

            Ceasul ei mă orbeşte din nou; şi din nou am impresia că străluceşte toată.

            - Mulţumesc!

            Parcă se aştepta la ieşirea mea. Mă simt stânjenită, totuşi continui s-o măgulesc, parcă împotriva gândului:

            - Îmi place să mă uit la tine. Îmi place să te ascult. Mă faci să-mi doresc să te miros. Sper să nu te superi...

            - Deloc. Mulţumesc din nou, eşti drăguţă.

            Îşi pune mâna pe masă şi pot vedea ceasul, acum inofensiv. E Girard Perregaux.

            - Când eram mică visam să ajung ca tine. Adică... aveam nişte exigenţe... Între timp am mai renunţat la câteva. Tu... n-ai niciun defect. Pălăria e perfectă, şi rochia, şi ceasul, tot...

            - Le vrei? Ţi le dau.

            - Cum să-mi dai rochia de pe tine?

            - Ai dreptate. Aş rămâne goală, hi hi hi hi... Ar vrea unii... Atunci? Te mulţumeşti cu pălăria şi ceasul?

            Cum adică să mă mulţumesc? Îmi este datoare? E ceva supranatural în femeia asta. Atât de frumoasă... şi ciudată...

            - Nu e vorba despre mulţumirea mea. Dar nu mi se pare în regulă. Cum să-mi dai ceva, aşa... dintr-odată? În plus pălăria nu s-ar potrivi cu bocancii mei de munte sau cu tricoul cândva negru. Iar ceasul... ma pricep... e o avere...

            - Perfect! Aşadar ceasul. Îţi place? Îl vrei?

            - Îmi place, dar nu-l pot lua...

            De ce nu-l pot lua? Aşa-s de fraieră! Doar nu-mi cere nimic în schimb. Şi ce ceas?!... Ar putea cumpăra şi un suflet de om cu ceasul ăsta...

            - Atunci ce-ar fi să facem un schimb?

            Cred că m-am albit atunci. Mi-au transpirat palmele, inima şi-a pierdut ritmul, în burtă aveam un muşuroi de furnici. Ceasul torcea cuminte pe mână când soarele a pierit pentru câteva secunde după un nor gros luând cu el şi aripile de înger. Zâmbetul ei perfect dansa printre umbrele stranii din ochi. Mintea îmi spunea să mă ridic şi să mă arunc în râul de oameni care curgea dincolo de terasă. Aveam o presimţire. Totuşi îmi plăcea ameţeala pe care mi-o provoca frumoasa bizară din faţa mea.

            - Ce fel de schimb? am întrebat atât de încet şi de răguşit încât am crezut că îmi va cere să repet.

            - Ceasul pentru o noapte în patul tău.

            Şi cu o încetineală de chirurg neurolog a scos ceasul de la mână şi mi l-a împins pe masă. Mie mi-a explodat un bulgăre de foc în pântece, capul îmi vâjâia, îmi îngheţaseră tălpile şi clănţăneam uşor din dinţi. Am mai reuşit să îngaim:

            - Îm... împreună cu mine... sss... sssau cum?

            - Cum doreşti.

            Şi zâmbea perfect.

........

            Îmi bătea inima ca unui colibri. Am stins toate luminile, lăsând luna sinistru de albă să se joace de-a soarele. L-am îmbrăţişat pe gândăcel şi i-am şoptit:

            - Iubitule, vreau să fac ceva nebunesc.

            - Ce?

            - Să te leg la ochi, pe urmă să... ştii tu... şi l-am muşcat de lobul urechii.

            A încuviinţat cu un geamăt. Era o noapte caldă, totuşi eu tremuram necontrolat. I-am acoperit ochii cu o eşarfă roşie. Eşarfa din pălărie...

            - Să nu te dezlegi! Eu te dezleg!

            În timp ce, tiptil, am deschis uşa. În picioarele goale, cu o rochie neagră de mătase, a făcut doi paşi în cameră, s-a oprit şi a dat bretelele peste umeri. Rochia a căzut lin, lăsând-o goală. O văzusem ziua şi-o ştiam bronzată, însă în lumina lunii semăna cu o stafie. O drăgaică, o crăiasă a văzduhului. Eram înfricoşată, fălcile mi se încleştaseră ca într-o criză de epilepsie; chiar mi-am facut cruce cu limba. Hotărâsem să ies, dar o forţă nevăzută mă ţinea acolo, obligându-mă să văd cele două forme împletindu-se ca doi somni într-un acvariu mult prea mic.

            După o vreme farmazoana a coborât din aşternut. Mi-a evitat privirea chiar dacă mi-a atins umărul cu mâna ei. Mâna fără ceas. S-a îmbrăcat şi a ieşit fără zgomot. Doru adormise zâmbind, cu eşarfa roşie pe ochi. Pe perna mea era un Girard Perregaux.

            A doua zi urma să plecăm. Am lenevit un pic mai mult. Doru mi-a spus că nu s-ar supăra dacă l-aş mai lega la ochi şi în alte dăţi. Am împachetat şi ce mărunţişuri mai rămăseseră şi am ieşit pentru o ultimă plimbare.

            Afară, aerul dimineţii de ora 10 era înviorător. Strada abia se umplea de lume. Doru s-a oprit o clipă, şi-a tras capul în spate ca un moşneag care vede în ceaţă înscrisurile din ziar şi a strigat:

            - Angela?

            De pe trotuarul celălalt s-a întors o femeie. Era ea...

Hoţii

          La hotelul Hotel s-a săvârşit o hoţie. Paznicul a adormit şi hoţii au furat. Agitaţie; anchetatori, paznicul buimăcit, gestionarul bosumflat (e în concediu), vreo patru muncitori de la Distrigaz (aveau un deranjament în zonă), secretara Marcela, tanti Geta –  femeia de serviciu somnoroasă, fetele de la bucătărie (e un botez azi şi trebuie să pregătească sala). În parcare intră două maşini: una e a recepţionerei, una e administratorului hotelului. În sfârşit, lumea vine la muncă, neştiind ce grozăvie avusese loc.

          În timp ce verifică stocurile gestionarul se opreşte din când în când şi comunică lipsurile:

          - Patru sticle de ulei Unisol... două kile de cârnaţi afumaţi... o pungă de cafea de 5 kile, cafea Julius Meinl, de-aia bună... încă un pachet de cafea măcinată, de juma' de kil... două sticle de Jim Beam, hm, tâlharii ăştia au obrazul subţire...

          Anchetatorii notează tot. Pe măsură ce gestionarul constată prejudiciile, paznicul se îngălbeneşte şi-şi frânge mâinile.

          - Nu pot să cred! Nu pot să cred! Extraordinar! O nemernicie!! O nemernicie!!!

          Informat despre eveniment, administratorul îl consolează:

          - N-am ce să-ţi fac, ai adormit în timpul serviciului şi nu vei primi o medalie pentru asta. Dar nu ţi se vor imputa lipsurile. Probabil vei primi o penalizare de 5%, numai aşa... ca să dăm exemplu. Pun o vorbă la patron să-ţi dea primă de sărbători şi se compesează. Mai bine te calmezi... Marcela, fă-i un ceai de tei, să se liniştească... pe urmă te duci acasă şi noi o să rezolvăm problema. Găsim noi făptaşii, stai liniştit.

          - Cred că e mai bine să rămân. Nu, mai bine rămân. Nu pot să cred! Nu pot să cred!

          Vine Marcela cu ceaiul.

          - Uitaţi, aici aveţi ceaiul. Vedeţi că e fierbinte şi n-are zahăr deloc. Aveţi aici şi pliculeţele de zahăr.

          Dispare iar şi în scurt timp se întoarce cu o cană de cafea. Zice că aşa face ea: îşi pune o cană şi pe urmă o pupă toată ziua. Că oricum e mai puţin decât la alţii care şi le fac mici şi beau câte zece pe zi. Îşi aprinde o ţigară, apoi îl ademeneşte pe paznic cu pachetul deschis:

          - O ţigară?

          - Mulţumesc, domnişoară. Eşti drăguţă, dar m-am lăsat de 6 luni. De fapt... şi se serveşte din pachetul încă deschis. Mâna îi tremură pe ţigara din care trage vârtos.

          În vremea asta gestionarul verifică conştiincios stocurile. Se pare că celelalte sunt la locul lor, mai puţin încă o sticlă de whiskey. Paznicul e din ce în ce mai palid. Stinge nervos ţigara nici pe jumătate arsă.

          - Nenorociţii, izbucneşte recepţionera. Au furat şi o pungă mare de detergent. Persil. 10 kile. Şi mai era şi un sul de material din care trebuia să facem şervete şi draperii. Un saten auriu. Să fi fost vreo sută de metri.

          Anchetatorii nu scapă nimic.

          - Extraordinar! Extraordinar! Ce nemernici!! Nu pot să cred!!

          - Chiar cred că v-ar face bine să mergeţi acasă, insistă administratorul.

          - Mai rămân un pic. Totuşi ceva nu-mi dă la socoteală. Hai, că la bucătărie puteau intra prin spate. Dar magazia de la spălătorie e chiar aici, lângă mine. Cum puteau hoţii fura 10 kile de dero şi 100 de metri de pânză fără să mă trezească?

          - Ai dormit ca bou' pe coadă, nefericitule, conchide gestionarul.

          - E drept, oi fi adormit, dar magazia e încuiată, iar cheia e cu celelalte chei aici, în buzunar, pe interior.

          - Au intrat cu vreo cheie de rezervă.

          - Exclus! Cheile de rezervă sunt în fişetul cu chei de rezervă, care e incuiat cu o cheie care e tot la mine. Apoi, către recepţioneră: du-te şi mai verifică o dată.

          Inspecţia de cinci minute a dus la acelaşi rezultat. Paznicul, cu ceafa roşie de indignare:

          - Mai caută, dracului, până găseşti, că eu n-am luat niciun dero, niciun material!!

          Anchetatorii se opresc pentru o secundă din notat. De fapt toţi se opresc pentru o secundă. Paznicul continuă spre gestionar:

          - Mai numără şi tu o dată...

          Anchetatorii continuă ancheta. Ceilalţi rămân cu ochii holbaţi şi cu gurile deschise.

          - Am găsit, am găsit, apare bucuroasă recepţionera. Sulul de material era în vestiar, nu ştiu cum o fi ajuns până acolo. Detergentul lipseşte....

          - Caută-l, strigă paznicul. Eu n-am luat decât două sticle de ulei, cârnaţii şi un pachet de cafea măcinată...

          - Aaah, ia uite unde era. E chiar aici, lângă seif. Asta chiar e culmea. Cred că l-au rătăcit fetele de la spălătorie. Hm...

          Gestionarul reia numărătoarea:

          - Mda, greşeala mea... sunt doar două sticle de ulei lipsă, cârnaţii afumaţi... mda, doar un pachet mic de cafea şi trei sticle de whiskey...

          - Mai numără o dată sticlele, urlă paznicul. N-am luat nicio sticlă. Vezi că am şi martor, pe tanti Geta...