Basm. Om

            Recomand ordinea: înger, demon, om

            De câteva zile bat Sibiul la pas. E superb oraşul. Dacă n-ar fi fost telefoanele astea nesfârşite de la firmă, ar fi ca o vacanţă în Elveţia. Poate şi mai bine. Telefoanele ne complică viaţa, în loc s-o simplifice. Într-o zi voi renunţa complet la telefon. Şi la toată tehnica asta inutilă, dătătoare de dependenţă. Mi-e dor de vremurile când eram un amărât de lăcătuş mecanic la uzina CFR. Mergeam la lucru dimineaţa, îmi zicea maistrul ce am de făcut, făceam ce puteam şi după ce veneam acasă îmi vedeam de ale mele. În week-end îmi luam rucsacul şi o întindeam la munte cu prietenii. Eh, ce vremuri!... Acum mi-e plin beciul de target-uri, dead-line-uri, conferinţe, marketing strategy, căcat, căcat. Pe de altă parte, am în ultima vreme momente când mă salvează telefoanele...

            Nu cred în zodii şi în toate balivernele astea care încearcă să mă convingă că poţi citi un om după data naşterii, după numele care se transformă în număr sau după nişte chestionare care au întrebări cu două variante de răspuns. Eram în liceu când am fost pentru prima oară la psiholog. La psiholoagă, să fiu precis. Se angajase o gagică mişto pe funcţie şi m-am dus să mă dau grande. Mă rog, în urma testelor a reieşit că sunt aproape geniu, dar nu asta contează. M-a întrebat dacă am prietenă şi am spus că am. Atunci ea a spus: „Sper că nu e scorpion!...”. Era scorpion; şi nu i-am spus. Ştiam că dacă recunosc mă va aburi mai departe. Am aflat atunci că scorpionul şi zodia mea formează cea mai incompatibilă pereche, totuşi după ce se întâlnesc se crează o legătură fantastică bazată exclusiv pe sex. Se potrivea perfect cu ce trăiam eu şi mi-am zis că nu pot afla decât într-un singur fel dacă e regulă sau dacă doar a nimerit-o.

            De mulţi ani aleg doar scorpioance. Multe. Şi până acum e perfect adevărată regula. Cu toate astea mă încăpăţânez să le caut, doar ca să demonstrez că totuşi nu e adevărat. Şi că e bine că nu cred în zodii. Acum, cu noua încercare, am crezut că am izbutit. Nu era cine ştie ce, nu mă dădea pe spate cu frumuseţea, nici mintea nu e punctul ei forte. Poate singura calitate e că făcea mâncare bună. Pe care o şi mânca... Nu prea găseam subiecte de povestit, nu ne bucurau aceleaşi lucruri, şi cel mai tare mă enerva că tot ciripea ca o vrabie, convinsă că mă interesează nimicurile ei. Uite, ne plimbam prin centru şi a început:

            - Prima oară am venit în Sibiu la un festival de dans. Eram o gaşcă faină...

            - Mhm... super... mormăi eu, străduindu-mă să par entuziasmat de viaţa ei tumultoasă de până atunci.

            - Ţin minte că am rămas fără bani şi am venit cu ideea să cântăm la chitară în Piaţa Mare...

            Norocul meu că mi-a sunat telefonul.

            - Stai un pic. Mă sună de la firmă. Alo!...

            Până l-am scos din buzunar, până am ales butonul corect cu care să răspund... Era frate-meu, îl sun mai târziu. Acum o să-mi iau, cu toată nesimţirea, liber o juma' de oră. Parcă mi-e şi milă de ea. Cred că de asta încă mai suntem împreună.

            - Iubito, trebuie să fug până la hotel. Nu vrei să aştepţi un pic, uite la terasa aia. Vin repede.

            În general îmi dau seama că nu e fată rea, şi ştiu că va suferi. Nu o văd în stare să priceapă că pur şi simplu nu ne potrivim. Văd eu diseară. Poate se rupe de la sine vraja. Mă duc să caut o Fecioară.

........

            Se pare că nu s-a rupt nicio vrajă. Ce groază mi-e să-i spun!... I-a plăcut atât de mult ieşirea asta... e şi ultima noapte... Chiar o noapte faină. Luna e nefiresc de albă şi-mi vine să ies la balcon şi să urlu ca un lup, doar-doar m-o auzi lupoaica sorocită mie.

            - Iubitule, vreau să fac ceva nebunesc, mărturiseşte nefericita.

            - Ce?

            - Să te leg la ochi, pe urmă să... ştii tu...

            Şi m-a muşcat de ureche. Mmmmm... Am mai auzit de chestia asta, dar n-am încercat niciodată. M-a legat la ochi cu o eşarfă parfumată.

            - Să nu te dezlegi! Eu te dezleg!

            Ce straniu a fost să-mi atragă atenţia că ea mă dezleagă chiar în ceasul în care mi-aş fi dorit să se rupă vraja... M-a călărit până mi-am dat duhu'. Partea mişto a fost că-mi puteam imagina pe oricine. Şi partea şi mai mişto a fost că la un moment dat chiar am avut senzaţia ce e altcineva. Aveam atât de limpede imaginea unei femei cu părul negru, cu ochi cafenii, cu bărbia ca de tătăroaică. Şi cu o aluniţă pe gât. Iluzia a fost teribilă, pentru că am pus mâna pe gât, şi chiar am simţit aluniţa. A fost foarte fain. M-am decis: ne despărţim altă dată. Şi pentru a nu ştiu câta oară se confirmă regula că sexul e cel ce mă uneşte de o scorpioancă.

            A doua zi am avut parte de o surpriză nemaipomenită. Ieşisem pentru o ultimă plimbare şi am văzut-o pe celălalt trotuar pe Angela. Am strigat-o şi s-a uitat înspre mine de parcă-l văzuse pe Vlad Ţepeş în echipamentul complet de pompier.

            - Dumnezeule, tu eşti. Ce surpriză!! Şi cât de mult te-ai schimbat!! Eşti fără cusur. Ţi-am strigat numele aproape fără să vreau. Nu-mi vine să cred cât de frumoasă eşti acum...

            - Mersi, Doru. Mă bucur şi eu să te văd. Vezi că se supără domnişoara dacă mă mai lauzi mult...

            Într-adevăr, domnişoara îmi părea cam incomodată de eveniment.

            - Oh, ea e Angela, colegă din liceu, un om excepţional. Angela, ea e Ana, prietena mea. Trebuie să povestim, Doamne, de când nu te-am văzut. Ce surpriză!... Hai cu noi, noi mergem să ne plimbăm.

            - Serios, nu cred că e momentul...

            - Ba daaa, ba daaa. Insist. Te superi Ana?

            Ana a răspuns că nu, dar toată fiinţa ei spunea că da. Eu oricum îmi pierdusem toată stăpânirea de sine, eram ca un căţel căruia i se arătase un os. Angela... oh, Angela...

            - Ce mai faci? Pe unde mai bântui? Ce vremuri!... Mai ţii minte? Orele de istorie cu Zămosteanca, excursiile cu clasa, farsele... Mai ştii când s-a mânjit Femelu' cu lipici de pe balustradă şi ne-a dat 3 la toată clasa. În pauza mare ieşeam şi jucam badminton, ori cumpăram gogoşi de la aprozar. Mai ţii minte?...

            Mă aproba, dar se purta de parcă aş fi dezvăluit nişte reţete de combustibil lichid pentru rachetele intercontinentale.

            - Ce copii eram... Mai ştii când mi-ai cerut prietenia? Că pe atunci aşa se făcea, se cerea prietenia. Şi eu am spus că voi fi prietenul tău doar când vei fi singură. Şi tu ai spus că eşti singură. Şi eu am spus „când vei fi singură pe pământ”... Mamă, ce te-ai supărat atunci!...

            - Îmi amintesc, dar...

            - Recunoaşte acum că a fost o poantă destul de bună! Dar atunci nu ţi-a plăcut; erai tare ţâfnoasă şi nu ţi-a plăcut. Şi am făcut atunci pariu...

            - Doru...

            - ... tu ai spus că mă vei face să mă îndrăgostesc de tine, cu orice preţ...

            - Aha!!! a izbucnit Ana. Asta era!!! Ce proastă sunt! Eşti o scorpie, eşti o scorpie... Esti o vacă... Iar tu...

            Eu rămăsesem mut, cu mâinile ridicate, ca într-un stop cadru. Oare cum o fi sărit aşa, fără avertisment, de la scorpie la vacă? Ana se muncea cumplit să mai spună ceva:

            - Tu eşti un prost...

            Şi a plecat. N-am ştiut ce să fac, n-am ştiut ce să zic... Când, în sfârşit, am deschis gura Angela mi-o luase înainte:

            - Am făcut tot ce mi-a stat în putere să te fac să te îndrăgosteşti de mine. Am vrut să te pedepsesc. Mult timp te-am vânat. Îmi pare rău. Ai câştigat pariul.

            S-a apropiat, m-a îmbrăţişat delicat, dezvăluindu-şi pe gât, sub urechea deaptă, o aluniţă parfumată. Mirosea a înger decăzut.

            Acasă am găsit prin bagaje un ceas. Am căutat-o pe Ana, să i-l înapoiez. Mi-a spus să-mi iau ceasul şi să mi-l bag în cur. Cu regret, nu i-am urmat sfatul ci am mers la un ceasornicar să văd ce e de capul lui.

            - Hmmm... Girard Perreagux 1966... e piesă rară...

            - Serios? Eu am crezut că-i o trompetă. Cu cât l-aş putea vinde?

            - Hmmm... asta depinde de cumpărător. Şi de vânzător. Comerţul e o artă. Poţi să vinzi pe nimic o marfă preţioasă şi poţi să ceri un preţ mare pe un gunoi... Se mai fac şi afaceri cinstite...

            - Dumneavoastră cu cât l-aţi vinde?

            - Nu se mai cumpără ceasuri bune acum... Se cumpără ceasuri „de firmă”... Dacă nu ai cumpărător, degeaba ai marfă bună...

            - Dacă vi l-aş vinde, cât mi-aţi da pe el?

            - Hmmm... Dacă aş şti că am cumpărător, ţi-aş da şi cinci mii de euro; dacă aş şti că va rămâne în colecţia mea... poate două sute...

            - Perfect! Dă-mi două sute şi să batem palma.

            Am bătut palma. După o săptămână, după ce povestisem cuiva priceput despre afacere, i-am pus ceasornicarului patru sute de euro pe tejghea:

            - Aveţi cumpărător! Vreau să-mi răscumpăr ceasul.

            - Hmmmm... Asta nu se mai poate...

            - De ce nu se poate?

            - Pentru că nu mai am ceasul....

            - Cum nu? Uite-l acolo!

            - Tinere, pe ăla ţi-l las şi la 20 de euro. E o făcătură proastă. Pe al dumitale l-am vândut.

            - Cu cât?

            - Hmmm... A venit o doamnă foarte frumoasă. Hmmmm... Mi-a plătit 17.000 de euro...

            - Cââât??? Şi de la mine l-ai cumpărat cu 200 de euro, neruşinatule!

            - Hmmm... tinere, neruşinare a fost să nu respecţi dumneata regulile târguielilor şi să alegi preţul pentru care nu trebuia să faci nimic. N-ai ştiut ce vinzi... Hmmm... Doamna care l-a luat, a ştiut ce ia... Era frumoasă... frumoasă ca o femeie, nu ca fetele astea de se maimuţăresc şi se vând ieftin. Hmmm... aşa cum te-ai vândut dumneata... Avea păr negru ca smoala... ochi cafenii... barbia croită parcă după un model de tătăroiacă aprigă... Hmmmm...

            - Avea şi o aluniţă mai mare pe gât, sub urechea dreaptă?

            - Hmmm... Avea, avea...

            - Angela?

            Cu cei două sute de euro am cumpărat un telefon.