vineri, 21 octombrie 2011

Dintr-un ceai si două Kent-uri

Astăzi am vrut să fiu pionierul meu. Să fac ceva ce n-am mai făcut niciodată. Aşa că am elaborat un plan, l-am studiat cu cea mai mare atenţie, luând în calcul toate eventualele piedici în calea săvârşirii, mi-am făcut toate temele. Cu alte cuvinte, am măsurat de şapte ori cu gândul să tai o singură dată. Şi am pornit la luptă. Toate au mers strună până la sfârşit, când tot castelul meu de nisip s-a năruit din cauza unui val atât de mărunt încât nici nu l-am considerat o ameninţare. Am fost necăjit; nu era prima dată când piesele de domino fuseseră doborâte de un fluture.
            Neavând niciun ţap care să ispăşească pedeapsa mi-am facut un ceai şi m-am instalat plin de obidă în fotoliul meu. Doar al meu. Fotoliul ăla mare şi pufos din mijlocul spaţiului meu. Doar al meu. Spaţiul ăla înghesuit, rece şi neprimitor, pe care toţi vor să-l invadeze, să-l facă al lor. Doar al lor.  Şi mi-am aprins un Kent.
            Era linişte urbană. Linişte de-aia care te linişteşte un pic, pe urmă te tulbură un claxon de VW Golf diesel din 2003. Pe urmă iar te linişteşte liniştea, pe urmă te tulbură vecina de la 2, care strigă la vecinu’; care nu strigă dar care trebuie să aibă cumva un cuvânt de spus aşa că îmi inchipui cum îi arată fundul vecinei. Un fund alb cu păr rar şi negru-abanos, cu scame fine de diferite culori şi texturi la împreunarea de sus şi cu un început de furuncul sub fesa stângă. Vecina tace brusc. Mi-o închipui şocată de gest (sau de fund, oricum nu contează), roşie ca racul, cu gura umflată de cuvintele care nu mai vor să iasă. Iar linişte. Iar trec doi copii cu rolele pe sub balcon. Unul are role de silicon iar celălalt de plastic chinezesc. Ultimul strigă mai întâi jeluit: “Stăi, mă Ioane!”, apoi ştrengăreşte, bucuros că l-a ajuns: “Ionaş, papanaş…”. Şi iar linişte. Şi iar gălăgie. Gălăgie de ciori. Îmi plac ciorile, mi se pare că ne reprezintă neamul. Îşi găsesc un loc al lor şi nu mai pleacă nici dacă le împuşti. Şi fac şi rele şi bune, ca toate păsările. Şi lumea nu vede decât răul făcut. Pe mine ciorile mă fac să visez.
            Acum visez trecutul. Cum eram tânăr viitor oştean, într-o zi de ianuarie în care îmi făceam serviciul de planton la un depozit. Chiar în ziua în care s-a născut cândva Cehov. Chiar în ziua aceea eu eram planton şi citeam “Doamna cu căţelul”. De Cehov. Era o zi cu soare, una care spunea că nu mai este mult până la primăvară, până la iarbă şi vrăbii. Că nu vom mai auzi multă vreme ciorile care se adunau toate în plopii din jurul depozitului. Ciorile din plopi se luptau cu vrăbiile din gândurile mele în timp ce umezeala pe care o simţeam prin bocanci şi ciorapii de lână se lupta cu senzaţia de sfârşeală pe care o aveam sub soarele de mijloc de iarnă.
Îmi era tare bine şi credeam că sunt optimist. Şi Cehov se potrivea perfect.
            Mi-a venit un fel de şef în control, să-şi bage coada ca Michiduţă în starea mea de toropeală fericită:Mai aveam vreo 20 de minute până să-mi termin tura…
            -    Ce faci, tinereţe, bine?
-    Să trăiţi, bine fac. Citesc Cehov. Ştiţi că s-a născut chiar în ziua asta?
-    I-auzi la el, citeşte Cehov. Măi pulică, tu citeşti în timpul plantonului? Dacă ne atacă cineva?!... Îmi pare rău, trebuie să mai înveţi cum se face planton. Următorul schimb rămâi tot tu.
            Am stors o înjurătură printre dinţi. Cehov se născuse şi murise în aceeaşi zi.

            Mai am un pic de ceai în cană, aşa că mai aprind un Kent. Când eram mai tânăr, mult prea tânăr pentru asta, fumam Monte Carlo. Prietenii mei de atunci îmi cereau mereu ţigări, chiar dacă aveau pachetul lor ascuns în buzunarul de la geaca de blugi. Totuşi nu ma deranja, pentru că prietenii mei de atunci nu se făceau porci între ei. Aşa cum fac acum.
            Am aflat de curând lucrul ăsta şi am simţit revoltă şi vină. Revolta celui înjurat şi vina celui care a înjurat. Revoltă pentru că un prieten de-al meu a fost înjurat şi vină pentru că un prieten de-al meu a înjurat. Revoltă pentru că am fost înjurat şi vină pentru că am înjurat.
            Chiar în momentul cu pricina povesteam despre respectatul regulilor. Care regula se aplică în speţa asta? Nu este nicio regulă, prin urmare voi emite eu una. Îi voi spune “regula porcului”: Oamenii nu sunt porci, deşi pot fi.
            Sigur, asta este doar o regulă. Or, prima regulă care se aplică regulilor este că ele vor fi încălcate. Norocul nostru este că avem o regulă simplă, ce nu lasă loc de prea multe interpretări. Variantele ar fi “Oamenii sunt porci pentru simplul fapt că pot.” sau filosofica “Oamenii sunt porci, deşi le este imposibil sa fie.” Ar mai fi una, ideală: “Oamenii nu sunt porci şi nici nu pot fi”. Fiecare să interpreteze regula şi să o aplice după nivelul de ascuţime.

            Sorb ultima gură de ceai. Miroase a portocale ceaiul meu. Portocalele îmi amintesc fără să vreau de Crăciun. Crăciunul de copilărie. Copilăria de inocenţă.
            Şi mă întreb cum poţi împăca inocenţa cu realitatea cruntă, fără să răneşti. De pildă, vezi un copil vesel, cu obraji îmbujoraţi de atâta alergătură şi cu o îngheţată de vanilie la cornet în mână. Cum faci să îi spui că mama lui a murit? Eventual înjunghiată de tatăl lui, din cauză că nu fusese de acord să facă sex anal…

            Jarul de la ţigară mi-a ajuns la degete. M-am ars. E semn că n-ar trebui să mă gândesc la asemenea prăpăstii. Ori, poate, e semn că ar trebui să nu mai fumez. Că şi fumatul ucide stupid.
Chiar, tu cum ai vrea să mori?

luni, 10 octombrie 2011

Prima dată când... (partea a doua)

            Prima dată când am intrat într-o bibliotecă am avut sentimentul ca sunt într-o biserică. O biserică precum aceea în care mă ducea mamaia când eram mic, mic tare; în care dascălii cântau cu glas răguşit de atâta mahoarcă, în care bărbaţii stăteau în dreapta şi femeile în stânga iar pe tine te treceau toate sudorile dacă îţi venea să strănuţi – ar fi fost o adevărată profanare să strănuţi în liniştea aceea supraomenească. Preotul trăgea să moară de cancer (n-a ştiut nimeni decât după ce s-a dus) însă, zâmbind mereu trist, vorbea cu “dumneavoastră” sau “dumneata”. După caz. Şi vorbea domol. Şi puteam să jur că el le ştie pe toate multe dar n-are cui le lăsa.
            Eram mic, mic tare când am intrat în bibliotecă: stăteau de-a dreapta şi de-a stânga cărţile, liniştea supraomenească te îmbia la o mahoarcă iar bibliotecara supraponderală zâmbea trist – deja era bătrână şi n-o mai lua nimeni. Atmosfera îndemna la un respect colorat cu “dumneata” sau “dumneavoastră”, după caz. Şi se vorbea domol acolo. Şi biblioteca trăgea încă de pe atunci să moară. Şi le ştie pe toate dar n-are cui le lăsa.
            Cuprins de evlavie am pus mâna pe o carte, la întâmplare. Era o carte lucioasă cu multe poze, despre boşimani. Am deschis, la întâmplare. Era o poză alb-negru cu o “boşimancă” tânără în costumul lor tradiţional. Adică în pielea goală. Se dusese dracului toată evlavia. Am luat cartea şi, de ruşine, am mai băgat şi un Alecsandri – “Pasteluri”. Prima mea experienţă de cultură s-a contopit cu prima mea experienţă erotică.

            Primul meu ceas se chema Vostok (mai exact Boctok, era chiar de la mama lui). Singur mi l-am cumpărat cu banii câştigaţi prin muncă grea. La 13 ani am plecat să muncesc la o fermă agricolă din satul Hulubăţ –  Bârlad. Cred că eram cel mai tânăr de pe acolo. La spicuit porumb, la cules fasole, la mazăre, la adunat fân. La fasole a fost crunt; îmi sângerau unghiile iar soarele mă orbea chiar dacă ţineam ochii închişi. Conserva de peşte şi ceaiul de dimineaţa ţineau loc de briefing. Preferam să bem ceaiul rece. Pentru că restul zilei beam apă din canistrele de aluminiu puse la umbra unui boschet de două palme.
            Cu toate astea mi-a plăcut foarte mult episodul “Hulubăţ”. Ţin minte cum mă porecliseră oamenii Pompierul. Era prima dată când dormeam într-un dormitor cu alţii 20 şi, de jenă, dormeam îmbrăcat. Mai ţin minte că eram singurul care îşi punea oglinjoara dinainte când se spăla pe dinţi. Asta până când mi-a spus un nene mucalit: “Ce-i mă, ţâcă, nu-ţi găseşti gura fără oglindă?”. Mai ţin minte că era o fată, Mărioara, care se cam prinsese cum stă treaba cu femeia printre bărbaţi. Se ruja şi pupa drăgăstos pe oricine îi făcea vreun serviciu. Din pricina asta eram nenorocit: pe mine mă pupa fără nicio plată şi câţiva băieţi mi-o cam luaseră în nume de rău. Avea buzele moi şi rujul mirosea a plastelină. Poate o să mai povestesc despre asta, că prea-s multe de povestit.
            În sfârşit, pentru toată osteneala am primit o sumă de bani şi doi saci de grâu. De bani mi-am luat un ceas – am vrut unul care “se întoarce” – iar sacii i-am dat lu’ tata. Şi tata i-o dat lu’ unchiu. Şi unchiu i-o dat lu’ bunicu, să-i ţină un porc. Şi bunicu l-o dat dracului pe unchiu, că nu de mâncare duc lipsă porcii, ci de mână de om să le adune balega şi să le repare coteţul.
            Cred că nu voi mai avea un ceas cu care să mă mândresc aşa de tare, pentru că nu voi mai munci aşa pentru un ceas. Sper...

            Prima dată când am văzut un om cum îşi sparge oul fiert de cap mi-am zis: “Ce om prost!”. Însă prima dată când m-am aflat cu un ou fiert în mână şi cu o demoazelă în faţă n-am putut să mă abţin. Reacţia mândrei m-a edificat. Trebuia să fiu om prost.
            Într-o zi de Paşte un binevoitor a pus în coşul cu ouă roşii unul de lemn şi unul crud. Le-am gasit pe amândouă. În aceeaşi ordine. Glume de om prost...

            Primul 4 la Limba engleză l-am primit de la domnişoara profesoară B. Camelia. În clasa a 8-a. A fost ultima notă pe care mi-a dat-o; mai târziu a emigrat pe undeva prin Vest.  A fost singurul 4 pe care aveam să-l primesc vreodată la Limba engleză. A fost singura notă, alta decât 10, pe care aveam s-o primesc la Limba engleză. De ce? Pentru că fusesem atins de îngerul aroganţei. Pentru că nu-mi făcusem tema aceea plictisitoare pentru care aveam nevoie de 6 minute. Plus minus 5 secunde. Pentru că n-am inventat o scuză şcolărească ci am recunoscut franc: “N-am avut chef!”.
            Regret momentul de mojicie golănească. Şi îmi doresc să mă întâlnesc cu domnişoara profesoară B. Camelia, să îmi cer scuze. Dar domnişoara a emigrat pe undeva prin Vest. Iar eu am rămas atins de îngerul aroganţei.
           
            În clasa întâi am avut primul frate de cruce – G. Costel. Ne-am făcut fraţi după un ritual sacru prin care ne amestecam scuipaţii şi ne împreunam încheieturile ca să ne simţim pulsul. Într-o zi domnişoara învăţătoare ne-a dat un test-joc. Trebuia să scriem pe o foaie numele celui mai bun prieten. Din ziua aceea am devenit fraţi de cruce recunoscuţi, pentru că am fost singurii care ne scriseserăm numele unul altuia. Am fost daţi şi exemplu: “Asta înseamnă prietenia adevărată!”. Tot din ziua aceea prietenia noastră a fost pusă la încercare necontenit. Toată lumea îşi dorea să fie frate cu fraţii. N-am avut alt frate de cruce niciodată. Sincer să fiu, nici pe acela nu l-am avut pentru totdeauna.

Prima dată când am condus o fată acasă eram în clasa întâi. Pe Nicoleta. Până acum n-am găsit nicio explicaţie. De fapt, pe măsură ce trecea timpul deveneam tot mai confuz. O văzusem pe Nicoleta frumoasă şi visam să o sărut. Frumuseţea ei era divină după standardele mele, iar despre sărut nu ştiam decât că se ating buzele. Ce copil... şi ce bine era... Un an întreg am condus-o pe aleasa mea acasă. Fără s-o sărut vreodată. De când ai mei au prins de veste şi glumeau pe seama mea nici nu mă mai gândeam la sărut. Trebuia doar să fiu văzut, ca să am martori, ca să nu mai glumească nimeni. Că nu-i de glumă. Chiar aveam gagică... (sună urât, nu?).
            Timpurile ne-au despărţit, ne-au reunit şi iar ne-au despărţit. Şi iar reunire şi iar despărţire. Pe măsură ce trecea timpul deveneam tot mai confuz: “Ce mi-o fi plăcut mie la fata asta?”. Pe măsură ce trecea timpul realizam că ar fi trebuit s-o conduc acasă pe alta, pe fata urâtă, pe care o trăgeam de păr şi îi puneam piedică. Fata aceea căreia, după ani, îi crescuseră sâni tari, părul ca o apă mirosea frumos şi ochii erau mai mereu închişi. Era conştientă de săgeţile din privire şi, suflet bun, nu ar fi rănit pe nimeni. Nu ştia că mă rănise. Martha mă rănise.