Prima dată când am intrat într-o bibliotecă am avut sentimentul ca sunt într-o biserică. O biserică precum aceea în care mă ducea mamaia când eram mic, mic tare; în care dascălii cântau cu glas răguşit de atâta mahoarcă, în care bărbaţii stăteau în dreapta şi femeile în stânga iar pe tine te treceau toate sudorile dacă îţi venea să strănuţi – ar fi fost o adevărată profanare să strănuţi în liniştea aceea supraomenească. Preotul trăgea să moară de cancer (n-a ştiut nimeni decât după ce s-a dus) însă, zâmbind mereu trist, vorbea cu “dumneavoastră” sau “dumneata”. După caz. Şi vorbea domol. Şi puteam să jur că el le ştie pe toate multe dar n-are cui le lăsa.
Eram mic, mic tare când am intrat în bibliotecă: stăteau de-a dreapta şi de-a stânga cărţile, liniştea supraomenească te îmbia la o mahoarcă iar bibliotecara supraponderală zâmbea trist – deja era bătrână şi n-o mai lua nimeni. Atmosfera îndemna la un respect colorat cu “dumneata” sau “dumneavoastră”, după caz. Şi se vorbea domol acolo. Şi biblioteca trăgea încă de pe atunci să moară. Şi le ştie pe toate dar n-are cui le lăsa.
Cuprins de evlavie am pus mâna pe o carte, la întâmplare. Era o carte lucioasă cu multe poze, despre boşimani. Am deschis, la întâmplare. Era o poză alb-negru cu o “boşimancă” tânără în costumul lor tradiţional. Adică în pielea goală. Se dusese dracului toată evlavia. Am luat cartea şi, de ruşine, am mai băgat şi un Alecsandri – “Pasteluri”. Prima mea experienţă de cultură s-a contopit cu prima mea experienţă erotică.
Primul meu ceas se chema Vostok (mai exact Boctok, era chiar de la mama lui). Singur mi l-am cumpărat cu banii câştigaţi prin muncă grea. La 13 ani am plecat să muncesc la o fermă agricolă din satul Hulubăţ – Bârlad. Cred că eram cel mai tânăr de pe acolo. La spicuit porumb, la cules fasole, la mazăre, la adunat fân. La fasole a fost crunt; îmi sângerau unghiile iar soarele mă orbea chiar dacă ţineam ochii închişi. Conserva de peşte şi ceaiul de dimineaţa ţineau loc de briefing. Preferam să bem ceaiul rece. Pentru că restul zilei beam apă din canistrele de aluminiu puse la umbra unui boschet de două palme.
Cu toate astea mi-a plăcut foarte mult episodul “Hulubăţ”. Ţin minte cum mă porecliseră oamenii Pompierul. Era prima dată când dormeam într-un dormitor cu alţii 20 şi, de jenă
În sfârşit, pentru toată osteneala am primit o sumă de bani şi doi saci de grâu. De bani mi-am luat un ceas – am vrut unul care “se întoarce” – iar sacii i-am dat lu’ tata. Şi tata i-o dat lu’ unchiu. Şi unchiu i-o dat lu’ bunicu, să-i ţină un porc. Şi bunicu l-o dat dracului pe unchiu, că nu de mâncare duc lipsă porcii, ci de mână de om să le adune balega şi să le repare coteţul.
Cred că nu voi mai avea un ceas cu care să mă mândresc aşa de tare, pentru că nu voi mai munci aşa pentru un ceas. Sper...
Prima dată când am văzut un om cum îşi sparge oul fiert de cap mi-am zis: “Ce om prost!”. Însă prima dată când m-am aflat cu un ou fiert în mână şi cu o demoazelă în faţă n-am putut să mă abţin. Reacţia mândrei m-a edificat. Trebuia să fiu om prost.
Într-o zi de Paşte un binevoitor a pus în coşul cu ouă roşii unul de lemn şi unul crud. Le-am gasit pe amândouă. În aceeaşi ordine. Glume de om prost...
Primul 4 la Limba engleză l-am primit de la domnişoara profesoară B. Camelia. În clasa a 8-a. A fost ultima notă pe care mi-a dat-o; mai târziu a emigrat pe undeva prin Vest. A fost singurul 4 pe care aveam să-l primesc vreodată la Limba engleză. A fost singura notă, alta decât 10, pe care aveam s-o primesc la Limba engleză. De ce? Pentru că fusesem atins de îngerul aroganţei. Pentru că nu-mi făcusem tema aceea plictisitoare pentru care aveam nevoie de 6 minute. Plus minus 5 secunde. Pentru că n-am inventat o scuză şcolărească ci am recunoscut franc: “N-am avut chef!”.
Regret momentul de mojicie golănească. Şi îmi doresc să mă întâlnesc cu domnişoara profesoară B. Camelia, să îmi cer scuze. Dar domnişoara a emigrat pe undeva prin Vest. Iar eu am rămas atins de îngerul aroganţei.
În clasa întâi am avut primul frate de cruce – G. Costel. Ne-am făcut fraţi după un ritual sacru prin care ne amestecam scuipaţii şi ne împreunam încheieturile ca să ne simţim pulsul. Într-o zi domnişoara învăţătoare ne-a dat un test-joc. Trebuia să scriem pe o foaie numele celui mai bun prieten. Din ziua aceea am devenit fraţi de cruce recunoscuţi, pentru că am fost singurii care ne scriseserăm numele unul altuia. Am fost daţi şi exemplu: “Asta înseamnă prietenia adevărată!”. Tot din ziua aceea prietenia noastră a fost pusă la încercare necontenit. Toată lumea îşi dorea să fie frate cu fraţii. N-am avut alt frate de cruce niciodată. Sincer să fiu, nici pe acela nu l-am avut pentru totdeauna.
Prima dată când am condus o fată acasă eram în clasa întâi. Pe Nicoleta. Până acum n-am găsit nicio explicaţie. De fapt, pe măsură ce trecea timpul deveneam tot mai confuz. O văzusem pe Nicoleta frumoasă şi visam să o sărut. Frumuseţea ei era divină după standardele mele, iar despre sărut nu ştiam decât că se ating buzele. Ce copil... şi ce bine era... Un an întreg am condus-o pe aleasa mea acasă. Fără s-o sărut vreodată. De când ai mei au prins de veste şi glumeau pe seama mea nici nu mă mai gândeam la sărut. Trebuia doar să fiu văzut, ca să am martori, ca să nu mai glumească nimeni. Că nu-i de glumă. Chiar aveam gagică... (sună urât, nu?).
Timpurile ne-au despărţit, ne-au reunit şi iar ne-au despărţit. Şi iar reunire şi iar despărţire. Pe măsură ce trecea timpul deveneam tot mai confuz: “Ce mi-o fi plăcut mie la fata asta?”. Pe măsură ce trecea timpul realizam că ar fi trebuit s-o conduc acasă pe alta, pe fata urâtă, pe care o trăgeam de păr şi îi puneam piedică. Fata aceea căreia, după ani, îi crescuseră sâni tari, părul ca o apă mirosea frumos şi ochii erau mai mereu închişi. Era conştientă de săgeţile din privire şi, suflet bun, nu ar fi rănit pe nimeni. Nu ştia că mă rănise. Martha mă rănise.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu