marți, 29 noiembrie 2011

Italian style - frizerie (reconstituire)

          Merg agale pe trotuar. Evit cu toată eleganţa de care sunt în stare să mă izbesc de trecători. E timp rece, umed... un timp care în alte circumstanţe mi-ar fi plăcut. Astăzi, vorba cântecului, Bacovia-şi iese din fire.
          Simt ceva sau pe cineva în urma mea. De câteva ori întorc brusc privirea, ca şi cum aş vrea să-l surprind pe acel ceva-cineva. Ultima dată un cuplu care tocmai a trecut de mine a început sa râdă. Mă cred, de bună seamă, dus cu vaca... Nu cred în fantome şi alte spirite nedesluşite. Ceea ce simt eu acum este o energie. La fel simt şi vizitatorii din castelele bantuite din Scoţia, doar că n-au o explicaţie. Nici eu n-am, dar... nu se poate sa fiu bântuit pe stradă, nu? Ce vorbeşti... nici nu există fantome... Brrr!
          E timp ciudat, plin de energii. Eu trebuie să mă tund, pe urmă să fac ceva să-mi umplu după-amiaza. Mai întâi să găsesc o „tunderie”, pe urmă mai vedem.
          Casc ochii în stânga şi în dreapta din ce în ce mai nerăbdător. BancPost, LMG Security, BMG Foto, S.C. Althea S.R.L., BCR, o alimentară fără firmă, Loto, ENE TURISM, iar bancă – BRD GSG... E plin de bănci în oraşul ăsta. Şi de câini. Nicio frizerie. Energia nu ma slăbeşte deloc. Forza, Adam şi Eva – pt. nunta de vis, Cosmote, Vodafone, Groupama asigurări, bancomat Leumi Bank, o ciudăţenie care se cheamă AUDIO-VIDEO-TV, haine Germania (noi şi second hand). Mă întreb cum se face diferenţa între ele. Vreau să spun... care sunt şansele ca tricourile Puma de acolo să fie noi? Ahaaa, uite o „tunderie”. Acuma le spune „salon de hair-styling”. Ăsta are geamuri termopan fumurii şi se cheamă Ariana Hair style. Imaginea intrării e burlescă. Ca să ajungi la uşă trebuie să urci câteva trepte şi să parcurgi o distanţă de vreo 10 metri ghidat de nişte bare de inox. Uşa e împodobită frumos cu literele aurii ale firmei, printre care se distinge un anunţ scris un grabă cu pixul. O foaie A4 lipita cu „scoci” albastru mă avertiza: FACEM ŞI CURSURI, şi mai mic MARŢI, DE LA 16.00. Azi e marţi, ora 17.08. S-o fi terminat cursul?
          Încerc uşa... constat că e încuiată. În timp ce mă întorceam înfrânt îmi sare în ochi o sonerie. Sun timid. În timp ce sun observ inscripţii pe peretele din prelungirea salonului... CIOBANE, PLEACĂ DIN GHENCEA şi la două palme mai încolo PANKS NOT DED. Îmi vine să-mi dau două palme. Iese o domnişoară mirosind a cosmetice pretenţioase, cu un praf roz pe mâini. O întreb dacă tunde oameni. Mă aşteptam la surpriza de pe faţa ei:
- Cum adică? Doar nu tundem şi animale...
- Ah, n-aţi înţeles. Într-o anumita zonă a ţării lumea se împarte în oameni şi femei, dacă...
- Hai, că n-am vreme de toţi ţăranii, şi se întoarce înţepată.
Nu mai apuc să-i spun că în zona aceea soţul spune despre soţie că e „femeia” lui, în timp ce soţia spune despre soţ că e „omul” ei. Eh, ce să-i ceri? Femeie....
           Nu mai am nervi să o iau de la cap cu scanarea. Întreb primul om despre o frizerie. Chiar „om” nimeresc.
          - Taică, este una de când eram eu tânăr. Acuma cică le zice „her staili”. Da-mi place că au frizeriţe tinere şi frumoase. Uite acolo, după casieria „iupisi”.
          Mă îndrept într-acolo cu paşi săltaţi. M-a binedispus moşul „om”. Ajung însă la destinaţie cu fantoma în spatele meu. „ITALIAN STYLE” şi uşa din fier vopsit verde contrastează puternic. Cu inima cât un purice mă avânt dincolo de uşa care scârţâie à la Hitchcock.
          Trebuie că am ajuns într-o altă lume. E ca în „La ţigănci”, un univers paralel. Sunt doar două scaune, unul fiind ocupat. Sunt invitat tacit pe cel de-al doilea.Frizeriţa mea tânără şi frumoasă e o mătuşă imensă cu cearcăne vineţii şi un neg negricios pe bărbie. Cred că are 50 de ani frizeriţa mea... asta înseamnă că moşul avea sigur 120. Fără să întrebe nimic începe să-şi facă treaba.
          În timpul „preludiului” arunc priviri în jur. Tăcerea de acolo mă înfiorează. Cealaltă frizeriţă vorbeşte în şoaptă cu clienta ei. Frizeriţa mea respiră greu şi se opreşte din când în când, se lasă peste măsuţa cu pensule şi pomezi şi geme discret. Mi se face frică: dacă moare... eu ce fac? Aştept pe altcineva să-i ia locul sau încerc să fac ceva.... creştineşte?
          Poartă peste halatul scorţos de atât apret o bluză cărămizie din plastic. Mâneca dreaptă i se încarcă electrostatic şi se descarca ciclic prin maşina de tuns în capul meu. Urmăresc în oglindă fascinat cum firele de păr urmăresc mişcarea mâinii. Firele tăiate nu se lipesc de piele aşa ca în alte dăţi. Acum cad ca nişte fulgi. Ninge cu păr peste nasul meu. Îmi vine să râd când îmi văd nasul negru. Suflu uşor şi toată negreala dispare magic.
          Din când în când, din cauză că e măruntă, mătuşa îmi suceşte capul cu privirea înspre sânii ei uriaşi. Altfel nu ajunge cu maşina peste tot... În momentele alea închid involuntar ochii. Încerc să-mi imaginez ceva, orice, care să-mi atragă atenţia pe perioada cât stau cu ochii închişi. Nu-mi vine nimic în minte, aşa că strâng din pleoape aşa de tare că parcă mă doare fruntea. Ultima oară n-am rezistat până la capăt şi am deschis ochii. Am văzut ca bluza e găurită la subsuoară. Speriat să nu mai descopăr şi altceva închid din nou ochii.
          Din aparatul de radio ascuns într-un sertar se aude limpede „tic, tic, tic. Radio România Actualităţi. A fost ora 18...”. Eu credeam că mă aflu de o viaţă pe scaunul acela. Şi uitasem că mai există timp. Încep să-mi pun nădejdea în el. Până la urmă ajungem la final. Frizeriţa cea tânără şi frumoasă îmi cere o grămadă de bani pentru munca ei. Dublu faţă de cât am crezut eu. Plătesc oricât, doar să scap de acolo.
          După ce trec de uşa de fier verde mă trezesc, răcorit de timpul umed. Parcă am scăpat de fantomă. Mă simt liber acum. Ies în ploaie, ca să simt picăturile cum mă spală pe faţă. E o senzaţie plăcută. Merg alene pe trotuar. Evit cu toată eleganţa de care sunt în stare să mă izbesc de trecători. Îmi dau cu mâna prin părul scurt şi... ce dracu? Mai dau o dată... simt o gramadă de fire inexplicabil de lungi. Fug până la Ariana unde au geamuri fumurii, să mă studiez pe îndelete. Chiar în timp ce fierb iese şi domnişoara care miroase a cosmetice scumpe. Mă vede şi râde pe înfundate. Eu îmi amintesc un banc:
          „Doi bărbaţi, la o masă, ambii cu câte un ochi vânăt.
- Ce ai păţit?
- Să vezi... Am mers la restaurant. Şi vine o chelneriţă... uaaau... avea nişte ţâţe imense...Eu m-am încurcat şi în loc de Pepsi cu gheaţă am cerut Pepsi cu lapte.
- Extraordinar! Exact aşa am păţit şi eu. Eram cu nevastă-mea în pat şi în loc să-i spun „iubire, dă-mi te rog telecomanda” i-am spus „din cauza ta mi-am ratat viaţa, futu-ţi gura mă-tii!”
I-am zâmbit domnişoarei. Şi am plecat acasă, ca orice om...

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Mamelucul

În microbuzul albastru stau pe rândul cu locuri simple. Întotdeauna evit pe cât pot primul scaun, că e chiar lângă uşa glisantă, şi tot trebuie să-mi păzesc picioarele când urcă ori coboară vreun ameţit. Nu mai spun că deja e lege: cine stă pe scaunul ăla e responsabil cu închiderea temeinică a uşii. Temeinic, adică „nu trânti ca bou’, că nu eşti în căruţă”; şi totuşi... „dă un pic mai tare, că-i becu-aprins”. Să fie doar asta şi deja te gândeşti dacă n-o fi mai bine să stai în picioare mai în spate. Însă următorul scaun e taman pe dos: şi la coborâre şi la urcare eşti printre primii acomodaţi; nu rişti să ai un partener care nu are loc pe cele trei sferturi din banchetă pe care deja le-a ocupat, din cauza căruia stai încordat tot drumul şi care-ţi smulge un suspin atunci când se ridică să coboare la prima staţie; ai vedere la geam şi dacă vrei să-ţi iei sendvişul de sus sau apă minerală din spate nu deranjezi pe nimeni.
            Mă foiesc pe scaunul meu dătător de independenţă, plin de satisfacţie, probabil cu o mutră ca a lui Mr. Bean atunci când scoate mănunchiul impresionant de pixuri. Îmi las capul pe spate, înclinat spre geam, şi-mi las gândurile sa zboare cu viteza cu care zboară pe dinaintea mea casele, pădurile, stâlpii, oamenii, culorile, culorile tot mai puţine, culoarea gri tot mai albă... Parcă am adormit. Deşi ochii mi-s deschişi. În liceu mi-a spus cineva că de regulă militarii care visează cu ochii deschişi ajung la sinucidere. Chiar dacă din promoţia mea nu s-a sinucis nimeni, se pare că încă nu mă pot pronunţa asupra numărului de visători. Doamne fereşte, aş vrea ca toţi să fie nişte realişti pragmatici, lipsiţi de sensibilitate. Dar nu ştii niciodată...
            Mergem la Bacău. Drumu-i lung, pe el mă duc, capătul nu i-l ajung... Tranzistorul îndrugă în legea lui nişte cântece, ba mai vechi, ba mai noi, toate proaste. Şi, una peste alta, nici semnalul nu e cu noi; ba se-aude, ba nu se-aude.
            - Dacă aveţi la voi ceva CD-uri, puteţi să mi le daţi. Că eu am numa’ populară, zice şoferul Jozsi.
            „Dacă şi aia e muzică populară...”, mă gândesc eu.
            - Am un mp3 de-ăla, răsare Radu de la locul lui (locul pe care-l tot evit eu). Nu ştiu dacă poţi să pui de pe el.
            - Cum să nu, adă-l încoace.
            Şi după vreo 3 minute de descifrare a butoanelor de pe mp3-ul lui Radu şi de pe scula de dat muzică a maşinii lui Jozsi, în boxe răsună cu destulă claritate Mărgineanu: „...femei, femei, e plină lumea de nebune...”. Şi altele, ba mai bune, ba mai proaste. Si pe ici-colo presărate nişte farse marca Buzdugan, de pe vremea Radio 21: „...programul se numeşte Mameluci Frumoşi şi Sănătoşi. Programul se adresează tinerelor fete şi femei...”. Farsele astea-s aşa de vechi, aproape că le ştim pe de rost. Constat totuşi surprins că toţi cei din microbuz râd zgomotos, de parcă le-ar auzi pentru prima oară. Ce să zic...
            - Da’ voi ştiţi ce înseamnă mameluc? întreabă un personaj din spate.
            Injenerul cel tânăr se avântă timid:
            - Un om prost, care ascultă de alţii. Unul de care râzi, sau aşa ceva.
            - Ţţţţ. Nici eu n-am ştiut, recunoaşte personajul. Dar am căutat în dicţionar. La turci cei care păzesc haremul, dar mai pot sa dea câte una... Hă, hă, hă, hă...
            - Ăia-s eunuci...
            - Sunt eunucii care nu mai au nimic, nici penis, nici nimic. Şi mai sunt mamelucii care li s-a tăiat numai coaiele, dar poate să le-o mai tragă la câte una. Deci, dacă nu ma credeţi, intraţi pe internet şi căutaţi.
            - Fugi, bă, că dacă-ţi taie pula mori... conchide un altul.
            - Şi eu m-am certat cu cineva, insistă personajul, şi am cautat în dicţionar. Eunucii nu mai au nimic, mamelucii mai au ceva. Hă, hă, hă, hă...
            „Ce cretin! Mamelucii ăstuia sunt virili şi în lipsa coaielor”. Numele personajul îl voi păstra secret. Ne intereseaza doar specimenul, specimen de Mameluc.
            N-am priceput de ce discuţia s-a stins aici. Ori ceilalţi au înghiţit găluşca, ori au priceput cu cine au de-a face, Mamelucul a avut ultimul cuvânt.

            Am stat la Bacău aproape o săptămână. Timp în care, chiar dacă nu am ţinut morţiş, l-am putut studia pe Mameluc. Mamelucul trăieşte într-o iluzie teribilă. Are senzaţia ca toţi ceilalţi îl privesc cu admiraţie, şi-i sorb cuvintele pline de tâlc. Iar manierele lui sunt ireproşabile, ca sa nu mai vorbim de înfăţişare. Mamelucule te iubim, că ca tine nu găsim... Tot ce afli nou, el ştia de mult. Tot ce află el nou... el ştia, dar uitase. Oricum, mai erau extrem de puţine lucruri noi pentru el. Călătorise în toată ţara, şi doar faptul că n-o epuizase îl împiedica să înceapă să descopere lumea mare. Vorbea cu „pe atunci”, ca un bătrân lup de mare care făcuse multe, şi aflase şi mai multe. Era deranjat de mojicia contemporanilor şi avea convingerea de nestrămutat că dacă toţi ar fi ca el, lumea ar fi mai bună.
            Într-o zi am fost invitaţi, toată echipa, la o cină protocolară. Am aflat ulterior că nu era meritul nostru, al echipei de recepţie, ci că aşa se făcea mereu. Se alegea un comitet ingineresc, care juca rolul de gazdă, eram invitaţi într-un stereorant mai de soi, şi împreună cu noi mai erau invitaţi nişte şefi ai inginerilor, ingineri şi ei. Dar mai de soi.
            Am început cu o vodka. Caşcaval pané cu roşii, şi grătar în sânge cu cartofi copţi. Cu vin dupa pofta şi după puterile fiecăruia. Mamelucului i s-a străpuns o diodă încă de la vodka. Roşu la faţă, cu nelipsitele căşti de la telefon atârnate pe după gât, vorbea din ce în ce mai tare, cu gesturi din ce în ce mai largi:
            - Nu se mai face şcoală cum am făcut noi. Degeaba... Acuma copiii îs îndobitociţi. Îi învaţă numai prostii, toţi vor şpagă, toţi vor meditaţii. Hă, hă, hă, hă... Pe mine când m-o învăţat ceva în şcoală, eu am băgat la cap. Tu n-ai văzut ce-o fost la Bac anu’ ăsta?
            Îmi arunc o privire roată. Suntem peste douăzeci de mâncăi. Se bea, se fumeaza, se povesteşte discret. Nu aud ce-i spune cel de lângă mine celui de lângă el. Când tace Mamelucul se aud în difuzoare nişte canţonete foarte faine. Când nu tace, se aude doar Mamelucul.
            - Amice, nu-i aşa. Acum doi ani am fost la cumnatu-meu în Germania. Tată-su, care stătea cu el, se pregătea să meargă să cumpere un întrerupător. Stai să vedem ce are, zic. Era sărit un arculeţ şi nu mai făcea contact. Am pus frumos arcul înapoi, am pus întrerupătorul la loc şi gata. Tată-su terminase Politehnica. Hă, hă, hă, hă... Păi dă-te-n pizda mă-tii de inginer, faci atâţia ani de şcoală şi când se arde ceva prin casă tu nu te uiţi să vezi ce are?
            „Mamelucule, tu ai uitat cine-ţi plăteşte ţie vinul care te îmbată.”
            A doua zi ar fi dormit mai mult. Cred că ar fi dormit toată ziua. Dar era ultima zi, şi pe măsură ce se apropia clipa plecării, ceaţa i se risipea de pe creier. Inginerul cel tânăr povestea:
            - Mergeam acasă cu trenul. La un moment dat au intrat un bărbat şi o femeie. N-au spus nimic, şi-au pus bagajele sus şi s-au trantit în faţa mea. Peste 10 minute dormeau amândoi. Dupa o vreme nenea şi-a scos pantofii prin somn. Pffffffuuuui. Nu mai puteam. Mi-am pus caciula la nas şi am încercat să adorm. Ce să adorm? Nenea îşi întindea picioarele la mine în poala. Pfffoai. Am încercat să-l trezesc; vezi de treabă. Am trezit-o pe doamna şi i-am spus ei să-l încalţe.
            - Am păţit-o şi eu, intervine Mamelucul. Eu eram singur în compartiment. Stăteam la geam. Şi tot aşa, intră unu’, se pune lângă uşă, stă ce stă, şi văd că-şi întinde picioarele pe bancheta din faţă. Dă-ţi în pizda mă-tii picioarele jos, unde te crezi, în sufragerie? Auzi la el... Tot felul de ţărani găseşti în tren...
            Am ieşit să cerşesc o ţigară. Când m-am întors Mamelucul era tot în trenuri:
            - În Suceava stătea 40 de minute. Am coborât, am cumpărat un kil de coniac şi până a plecat trenul, ce? mai aveam un pic pe fund. Am terminat, m-am intins pe toată bancheta şi m-o durut fix în pix până acasă. Atunci o fost bine. Am mai fost o dată cu trenul şi era ful. Mi-am băgat atunci toate bagajele în budă. Hă, hă, hă, hă... Şi vine o gagicuţă, că vrea la budă. Na, am scos toate bagajele, am lăsat-o să intre, după ce a ieşit le-am băgat la loc. Ce să fac? După vreo două ore iar am văzut-o de la mijlocul compartimentului. Se dădeau oamenii la o parte, că era plin-plin. Na, iar am scos bagajele, iar le-am băgat. Asta este, zic. Când am văzut-o şi a treia oară i-am strigat: «Tu, dacă iar vii să te pişi, eu îmi bag pula». Hă, hă, hă, hă....

            Pe drumul de întoarcere Mamelucul s-a beşit în microbuz. Afară erau vreo 2 grade, iar noi alergam prin noapte cu aerul condiţionat pornit. Mă gândeam la bancul ăla cu Bulă care s-a beşit în clasă. Şi învăţătoarea l-a scos afară, „nesimţitule şi măgarule”. Şi pe hol se întâlneşte cu directorul:
            - Ce faci aici, Bulă?
            - M-am beşit în clasă şi doamnă m-o scos afară, să miroase numai ei...
            Hă, hă, hă, hă...