Nu mă consider un superstiţios. Poate dimpotrivă... Totuşi am avut grijă tot timpul să-mi plantez adânc în cap trei chestiuni. Pe care un ageamiu le-ar putea considera superstiţii. Dar care nu sunt. Si nu sunt, mai ales, din pricina faptului că mi le-am plantat doar ca să fiu interesant.
Totul a început în copilăria mea doldora de superstiţii şi superstiţioşi. „Nu mai fluiera în casă, că nu-i bine!” (n-am aflat niciodată ce înseamnă să nu fie bine). Dacă te uiţi fix într-un loc te momeşte dracul (aaaa ha ha ha ha...). Dacă-ţi iei o haină pe dos... iar nu-i bine; chelcheşoz-ul la superstiţia asta este că trebuie să pui haina jos şi să sari cu picioarele pe ea de atâtea ori cât spune ziua (adică dacă e 12 martie, sari de 12 ori). Dacă te uiţi la ceas şi e ora exactă înseamnă că te iubeşte; eu încă n-am auzit nicio versiune a superstiţiei care să spună cine anume te iubeşte. 13 e cu ghinion, mai ales dacă pică şi într-o marţi. Marţea e cu bucluc oricum, că-s trei ceasuri rele. Dacă scapi piper pe jos, de bună seamă va avea loc un scandal, aşa că fă bine şi toarnă nişte sare peste el. În unele regiuni se pare că de fapt sarea e cea cu ghinion. Despre pisica neagră, trecutul pe sub scară ori spartul oglinzii cred că ştiu şi nou-născuţii.
Mă rog, copil fiind, una din aceste superstiţii mă preocupa mai abitir. Că nu e bine, că te iubeşte sau că ai ghinion nu mă prea impresionau. Dar o să iei bătaie îmi dădea o stare de nelinişte teribilă. Or, dacă te mănâncă nasul... o să iei bătaie... Eu am cam luat-o pe coajă şi dacă m-o mâncat nasul, şi dacă nu m-o mâncat. Totuşi, cu o curiozitate inocentă, am provocat-o pe mama imediat după ce m-o mâncat nasul şi n-am păţit nimic. Răspunsul – pe cât de imprevizibil, pe atât de năucitor: „Nu-i nimic. O iei data viitoare şi pentru asta.” Nu puteam să stau precum baciul moldovean în aşteptarea finalului nefast, aşadar am purces în căutarea de soluţii, ca un copil precoc ce mă aflam. După multe studii profunde am priceput că cel mai lesne era să-mi dau singur bătaia ce mi se cuvenea. Aşa că ori de câte ori mă mânca nasul îmi trăgeam o castană. Mă mânca nasul – castană. Mă mânca nasul – castană. Cu timpul gestul a devenit un reflex necondiţionat. Atât de necondiţionat că odată m-a mâncat urechea şi mi-am dat o castană. Altă dată m-a mîncat nasul, mi-am dat castana şi nu mi-a trecut mâncarimea. Şi-am mai dat una. Şi-am mai dat, şi-am mai dat, şi-am dat, până a ieşit cucuiul. Mă durea, aşa că am continuat cu palmele. Aveam un cucui în frunte şi obrajii stacojii când am ieşit afară, la joacă. Am luat bătaie de la Preda, bătăuşul cartierului, pentru că l-am întrebat de ce l-o băgat pe tat’su la închisoare.
La şcoală încercam să par un rebel. Ca să se uite gagicile la mine. Mulţi ani mai târziu am aflat că strădania mea avea un efect atât de puternic asupra unora, că nu trebuia decât să întind mâna ca să iau fructul. Mă concentram pe felul cum arăt şi pe replicile pline de duh când, de fapt, nu impresionam ci intrigam. Eram cel care-şi linia caietul fără riglă, cel care păşea cu vârfurile picioarelor în interior sau cel care-şi dădea castane din senin. Într-o zi Ramona m-a întrebat de ce o fac, i-am destăinuit şi ea mi-a spus:
- Eşti un băiat foarte interesant.
Mi-a luat mâna în mână, m-a privit drept în ochi şi mi-a zâmbit. Nu m-am priceput că am ajuns la porţile deschise ale redutei. Am priceput doar că am fost întrebat despre o superstiţie, am răspuns şi... discuţia s-a încheiat prea repede. Nu! Trebuia să am mai multe superstiţii! Şi data viitoare când mă va mai întreba Ramona (sau oricare alta) de ce fac asta sau aia, să încep să trăncănesc şi despre aia, şi despre aia, şi despre ailaltă. Iar la sfârşit ea să-mi suspine un: „Uaaaau, cât de fermecător! Te iubesc!! Vreau să mă iei de soţie...”
Uite aşa am ajuns să evaluez cohortele de superstiţii ce colcăiau în juru-mi. Încă de mic, un soi de simţ al ridicolului m-a făcut să fiu foarte exigent cu mine. Superstiţiile, prin urmare, au suferit aceleaşi exigenţe. La final au rămas trei: dacă mă mănâncă nasul, ca să nu iau bătaie, îmi servesc generos o castană; 17 e numărul meu norocos; dacă-mi taie calea o pisică neagră... nu-i bine DELOC!!!!
Nu-mi amintesc să fi fost vreodată cu noroc 17. Poate o dată. Când am luat permisul de conducere. Făcusem aproape toate orele de conducere (peste 20) cu maşina 17. Ziua cu examenul a picat în 17 iulie, şi examenul l-am dat chiar cu maşina cu care făcusem conducere. Punctul culminant a fost însă acela în care s-au împărţit chestionarele. Mie mi-a aterizat pe masă chestionarul cu faţa în jos. L-am întors şi... surpriză!!! 17!!! Mi-a venit să râd ca o vrăjitoare ce tocmai a descoperit combinaţia tinereţii veşnice. În 5 minute am predat chestionarul completat. Miliţianul aproape că refuza să mi-l ia. Am insistat, l-a corectat chiar în faţa mea şi mi-a oferit o moacă ce striga „Da’ de unde ştii că-mi mănânc mucii??”. Punctajul – maxim. Rămâne totuşi întrebarea: dacă învăţ Luceafărul pe dinafară şi la examen mă întreabă doar cine-i autorul... se pune că am avut noroc???
Pisica neagră e ceva mai deosebit. Povestea e destul de limpede: dacă îţi taie calea e nasol. Dacă totuşi n-ai încotro, ai cam patru variante: ori te întorci din drum (cel mai sigur), ori aştepţi pe cineva să rupă vraja (de fapt nu rupe vraja, ci ia el ghinionul din drum), ori scuipi de trei ori în urmă, ori încerci să sperii pisica, s-o împiedici să traverseze. Le-am încercat pe toate.
... Pe atunci, Robi era prietenul meu preferat. Zilele de vacanţă în care nu eram împreună erau zile de suferinţă. Robi e cel de care mi-a fost pentru prima dată dor conştient. A fost şi primul căruia i-am spus-o.
Eram cu bicicletele pe strada 23 August, pedalând spre parcul Peştişorul. Duminică. Era şi fata aceea, ceva mai încolo, tot cu bicicleta. Mi s-a părut că dacă încerc să rămân în spatele ei, oriunde s-ar duce, aş face o mare brânză. Şi i-am dat bice. La început ea mergea liniştită, că doar era loc pentru toţi pe stradă. În scurt timp a observat că e un tembel în spatele ei care opreşte atunci când ea opreşte, accelerează când ea accelerează, virează când ea virează, şi tot aşa. Aşa că a intrat în joc, fără nicio vorbă. A început mai întâi cu un galop uşor, pe drumul înspre gară. Măcar o dată pe săptămână mergeam la bunici cu bicicleta, la vreo 15 km, aşa că aveam antrenament, nu-i vorbă. Chiar pedalam ţanţoş ca un cocostârc, gândind „Doar atât poţi?”. A urmat o porţiune de viraje strânse printre blocuri, până la piaţă şi înapoi până la cinema. Nu mi-a fost uşor, dar n-am pierdut-o. Mi se părea că începe să se îmblânzească. Vezi de treabă!!! A luat-o îndărăt spre parc, accelerând... accelerând.... Îmi ardeau coapsele, mi se uscase gâtul, şi distanţa dintre noi creştea. Mergea ca o nebună, fără să se uite înapoi. Dacă m-ar fi văzut cât de în urmă rămăsesem poate că aş fi renunţat. Însă n-a făcut-o, a obosit şi am ajuns-o. Nu cred că se aştepta să mă mai vadă. M-a întrebat cum mă cheamă. Dacă tot făcusem marea brânză şi o urmărisem, urma să fiu misterios. Şi să nu scot niciun cuvinţel. Cu fratele ei jucam forbal, iar cu ea cântasem într-o piesă la grădiniţă. Aveam şi poză. Ştiam că e cu doi ani mai mare decât mine, ştiam cum o cheamă, că stă două blocuri mai încolo şi că îi place culoarea verde.
Le ştiam pe toate pentru că fuseserăm de multe ori în aceeaşi gaşcă, din zilele când jucam Ţară, ţară, vrem ostaşi până acum când începeam să iubim şi să fumăm. O văzusem aproape în fiecare zi, fără să o văd. Până într-o zi când, povestind cu un prieten, am văzut-o de-a binelea. Am rămas cu gura deschisă şi n-am putut încheia vorba decît după ce a trecut de noi. Nu eram vrăjit de frumuseţe, eram doar mirat de faptul că o văzusem altfel până atunci. Ea m-a văzut cu gura căscată, probabil că a măgulit-o efectul ce-l poate avea asupra cuiva, şi de atunci de fiecare dată când ne întâlneam căuta efectul acela. Iar eu, de fiecare dată, jucam rolul perplexului, în aşteptarea vreunui semn încurajator. Acum ea mă întreba cum mă cheamă şi eu hotărâsem să fiu misterios. Cum să vă spun? Pe atunci nopţile nu începeau cu Discovery Channel sau În gura presei, ori cu verificarea mail-ului. Începeau cu gândurile tale, continuau cu visele tale şi se terminau cu speranţele tale. În beznă şi linişte. Ei, noaptea de după cursa cu bicicletele a început, în beznă şi în linişte, cu gândul „Mă, da’ prost eşti!”
Şi dimineţile aveau o oarecare rutină. În sensul că erau dimineţi şi dimineţi, însă toate începeau cu matinalul de la Radio Iaşi, în care mi se servea Ocarina – Song of Ocarina până la refuz, şi cu micul dejun pregătit de mama, în care mi se servea ceai de tei până la refuz.
Se năştea o nouă zi, o nouă săptămână şi parcă şi o nouă lună. Doar prilejuri de bunăvoie. Unde mai pui şi că peste 5 zile va fi din nou weekend. Pfiii, ce zi faină!... În drum spre şcoală vrăbiile se ciorovăiau prin salcâmi, şi mirosea a trifoi. Ce poţi cere mai mult cerului? Poate doar o mâţă neagră care să-ţi taie calea... Cerul – prompt. N-am vreme de superstiţii, că întârzii la şcoală ori mă vede careva scuipând în urmă şi ajung de râsul lumii. Înfrunt neînfricat ghinionul. Am planul bine stabilit: la desen dă lucrare, dar am fiţuică, la mate chiulesc, restul orelor sunt fără ameninţari. După masă ies cu bicicleta, poate mă mai întâlnesc cu ea; acum ştiu ce să-i zic dacă mă mai întreabă ceva. Mă ţin de plan şi nu se poate întâmpla nimic rău.
La desen am copiat. Dar am uitat fiţuica-n lucrare. Mâţa dracului!... De la aia mi se trage. Poate-ar fi mai bine să n-o întind de la mate. Totuşi, nici să stau nu e bine, că n-am nici teme, nici caiete, nimic. Aşa că mă-mpinge Chirilă să ling nişte cretă (auzisem eu de la alţii că dacă iei praf de cretă faci febră). Aveam febră cât are are curca măsele, când m-a întrebat un coleg:
- Mă, ţi-e rău?
- Nu mi-e bine, zic.
- Se vede, eşti alb la faţă.
- Da, ameţesc şi-mi vine să vomit. Nu cred că mai pot sta la următoarele ore.
Şi în mintea mea: „Bun aşa!”. Ies bălăbanindu-mă din şcoală, cu gândul să hoinăresc o oră prin oraş, că doar n-oi sta pitit în budă ca alţii. Măi frate, nu fac zece paşi că mă taie deodată burta de zici că am fost spintecat. Hopa! Să nu zici că e de la cretă. O fi, n-o fi, cufureala e ca dragostea – când te taie nu mai ai scăpare, aşa că trebuie să gândesc repede. Prin gardul viu îl văd pe diriginte, deci nu e loc să mă întorc în şcoală. Până în parc (unde ştiam nişte tufe) e ca şi până acasă; mai bine merg acasă. Am ales acasă şi pentru că ştiam că primise mama un castron de fragi, şi cu toată pântecăraia îmi cam curgeau balele.
O iau eu încetişor, să nu le deranjez pe cinstitele maţe. Când, ce să vezi? O mârţoagă de mâţă, normal că neagră, abia se prelingea pe asfalt spre trotuarul celălalt. Într-o clipită am realizat ce-am tras de la prima mâţă, nu-mi permiteam încă una. Cu tot necazul o iau la fugă, doar – doar oi întoarce mâţa din drum. Mârţoaga lui Belzebut, cu naiba ştie de unde vlagă, ţuşti! peste drum şi ţuşti! peste gard. Aştept eu un pic, poate trece careva să ia ghinionul. În pântece – război! Strâng din dinţi şi aştept să apară vreun pribeag ticălos. În alea două minute cât a durat aşteptarea mi-am pierdut două zile din viaţă. După ce trece un rătăcit o iau la sănătoasa. De ce fugeam mai tare, de ce fierbea şi borhotul mai vârtos. Ce să mai vezi?? Dau şi peste pe mândra biciclistă. Chiar dacă eram ca în chinurile facerii, gândurile, visele şi speranţele din noaptea trecută îmi porunceau să mă opresc şi să casc gura năucit, după tipic. Şi-n vreme ce mie îmi fremăta curul ea abia călca, de fudulă.
Eh... După ce termin cu păcostenia nu mă pot răbda şi înfulec şi nişte frăguţe. Dau fuga la şcoală, pentru celelalte ore. Aflu că profa de mate n-a venit azi, ceea ce mă bucură (n-am absenţă) şi mă întristează (oare din ce se face creta?). Întors acasă mai cărăbanesc nişte fragi, fac temele, şi ies cu bicicleta, nu înainte de a mai umfla un pumn de fragi. Fuga-n parc. Ea parcă mă aştepta, deşi mai erau câţiva cu ea. Iar mi-a luat-o înainte:
- Bună! Mai facem o tură?
Eu iar am amuţit. Am dat trei rotocoale de impresie în jurul ei, fixând-o cu privirea. Mă şi vedeam vulturul care dă târcoale bietului chiţcan. În realitate cred că am produs aceeaşi impresie pe care o produce musca balegii. Terenul pierdut putea fi recucerit cu un număr de senzaţie, de off-road. Maestre, muzica! Iarba era cam mare, iar terenul era mai accidentat decât îmi imaginasem. Muuult mai accidentat, am aflat atunci când roata din faţă a intrat într-o groapă acoperită cu iarba mare. Am zburat ditamai măgădanul, de parcă aş fi fost un sac de boarfe. Coana Miţa şi toată trupa ei erau albaştri de râs. „Gura mă-tii de mâţă!!”... Cu bicicleta cu o roată ovală mi-am pus coada pe spinare şi am plecat acasă. Mama mă aştepta cu dor:
- Nu ţi-ar fi ruşine la obraz. Ai mâncat toate fragile...
- Ba nu, că am mai lăsat...
Atunci mi-a zvârlit castronul sub nas. În el mai erau fix 5 fragi, şi alea prăpădite. Cugetând la cât ghinion avusesem în ziua aceea, am cules-o pe cea mai răsărită. Drept răsplată am primit o palmă peste ceafă şi un „neobrăzatule!” aferent, ceea ce m-a făcut să mă întreb: „Oare azi m-a mâncat nasul?”...
Azi îmi trag singur castane, încă mai pariez pe 17, iar dacă pisica neagră îmi taie calea... merg înainte, fie ce-o fi! Că, oricum, nu-s superstiţios.
