Bărbaţii sunt nişte nemernici. Nişte obsedaţi de sex, altfel suficienţi şi aroganţi nevoie mare. M-am săturat. Să am oare nevoie de o soluţie lesbiană?
Câteodată îmi vine să-mi blestem părinţii, că m-au educat aşa. Dacă voi avea copii, îmi jur că-i voi creşte astfel încât să priceapă viaţa aşa cum este, nu să-şi facă iluzii (generatoare de deziluzii) şi să se afle într-o permanentă stare de căutare a universului perfect. Până acum am găsit universul perfect doar în filmele mediocre de familie. De fapt, ce tot fantasmez aici? Nici măcar nu caut perfecţiunea. Caut chiar mediocritatea, în care să mă lăfăi, ca o scroafă într-o mocirlă. E mult? Cer mult? Sau, se pune că cer ceva? Aaaaah, ce ciudă-mi este!
Pune, mamă, mâna şi citeşte, că doar cine are carte are parte!... Pe dracu. Are parte de ce? Râd toate maimuţele de la lucru de mine, că mă ţin tare domnoasă da' nu-s în stare să ţin un mascul mai mult de o lună. Da' ce-i, concurs? Şi ce dacă ştiu să fac diferenţa între Ella Fitzgerald şi Natalie Cole ascultându-le? Nu te mai juca, mamă, cu păpuşile, că deja ai 8 ani!... Da, recunosc, am fost crescută cu dragoste şi educată cu cele mai bune intenţii. Să fiu o femeie serioasă, frumoasă – în limitele genetice, deşteaptă, loială, puternică, independentă – doar atât cât se cade, discretă, etc... Dar am văzut că tocmai omleta asta de ouă perfecte este cea care strică tot dejunul. Nu voi descoperi niciodată pe cineva care să mă descopere.
Îmi vine să râd acum de necioplitul ăla. Ne-am întâlnit după vreo cinşpe ani în cofetărie. A fost o întâlnire, la o primă vedere, chiar romantică. Comandasem tortul pentru primul revelion singură acasă. El a plătit tortul şi a mai cerut şi două porţii pentru noi. Mi-a plăcut să povestesc cu el. Mi-a spus că atunci, în liceu, era îndrăgostit de mine. I-am mărturisit că şi mie mi se păruse atunci cel mai simpatic coleg din clasă, dar că învăţasem de la ai mei să aştept să fiu cerută, nu să mă „bag în seamă”. În sfârşit, l-am invitat să ne petrecem revelionul împreună. Arăta foarte fericit de ofertă. În seara cu pricina a venit destul de târziu, şi doldora de testosteron. După câteva aluzii mai mult decât evidente i-am spus ca sunt în perioada aceea. M-am speriat când a strigat la mine: “Atunci de ce m-ai mai chemat?”. Mai târziu am aflat că în cei cinşpe ani învăţase doar trucul asta cu plătitul prăjiturii, că atunci când mă alesese pe mine nici nu ştia ca sunt eu (şi-a dat seama pe parcurs) şi că între Sting şi Liviu Guţă îl alege mereu pe al doilea în mare parte deoarece nu ştie cine-i primul.
Nici măcar nu mai sunt convinsă de fericire. Ce-i aia? Văd doi bătrâni ţinându-se de mână. Aia e fericirea? Eu cred că-i ţine împreună doar teama de a nu muri singuri. Stau în calea oamenilor care merg cu ochii plecaţi şi mă amuz văzându-i cum tresar atunci când aproape se izbesc de mine. În spatele meu s-a oprit o alta pereche de-asta... fericită... Sunt destul de aproape că-i pot auzi:
- Prima oară am venit în Sibiu la un festival de dans. Eram o gaşcă faină...
- Mhm... super...
- Ţin minte că am rămas fără bani şi am venit cu ideea să cântăm la chitară în Piaţa Mare...
- Stai un pic. Mă sună de la firmă. Alo!...
Mi-e şi silă să mă întorc să văd un alt exemplu de fericiţi. Îmi dau seama că ea e o vrăbiuţă extrem de mulţumită de ultimul vrăbioi. Atât de mulţumită încât începe să-l acapareze. Şi începe să-l piardă. Iar el e...
- Iubito, trebuie să fug până la hotel. Nu vrei să aştepţi un pic, uite la terasa aia. Vin repede.
Da, da, sigur.
Mă întorc să-mi confirm cumva ipoteza că individul va întârzia chiar mai mult decât îşi imaginează. Şi constat surprinsă că nu mai văd pe niciunul. Am obosit. Şi soarele e ucigător azi. Noroc că mi-am luat pălăria asta de paie oribilă. Mi-e poftă de un ceai de iasomie aşa că mă las dusă spre terasa Cafe del Sol. Îmi aleg o masă din cele trei şi în momentul în care trag scaunul îmi dau seama că altcineva tocmai trăgea un scaun la aceeaşi masă.
- Pardon, zic. Sunt atât de bleagă de căldură că nici n-am văzut că mai este cineva. Şi zâmbesc mai mult de formă.
- Nu, nu... că nu eram nici eu. Chiar acum am venit şi eu. Nici eu n-am văzut. Te rog. Mă duc eu dincolo....
Uimitor! E vocea femeii din spatele meu, lasată de izbelişte de un telefon banal. Ce-ar fi să-mi încerc farmecele de altădată, în cautarea soluţiei lesbiene. Cine poate şti?
- De ce să mergi dincolo? Putem sta la aceeaşi masă amândouă.
- Putem, dar... eu îl aştept pe prietenul meu...
- Aham. Uite, când apare îţi promit că mă ridic şi plec. În plus, aşteptarea va fi mai uşoară.
A rămas. Nu ştiu de ce, dar începeam să mă simt ca o şerpoiacă hipnotizând un pui de prepeliţă. Aveam un sentiment amestecat de vină cu satisfacţie drăcească. Am observat că se uita mereu la ceasul meu, şi când o făcea i se lumina faţa. Iar când nu se uita la ceas, ma sorbea senină, de parcă ar fi văzut un înger.
În vreme ce construiam un dialog ce devenea tot mai monolog, încercam s-o descifrez. Părea ceea ce pe vremuri eu catalogam drept vulgar. Purta haine de şantier şi nu cred că i-ar fi păsat dacă i-o spuneam. Purta părul prins în coadă de cal, şi la ochi începeau să-i apară riduri. Am întrebat-o cum o cheamă. Nu mi-a răspuns şi mi-am dat seama că e cu gândul pe alte plaiuri. Şi am hotărât că nu poate fi ea soluţia neîmplinirii mele.
La un moment dat a izbucnit:
- Eşti foarte frumoasă!
Şi iarăşi mi-a căutat ceasul. Aveam ceasul primit cadou de la un mascul mai generos. Mi-a spus că-l avea de la bunica lui, un Girard Perregaux.
- Mulţumesc!
Era prima dată când îmi spunea o femeie că sunt frumoasă, dar am încercat să par neimpresionată, ca să n-o încurajez. Din păcate n-a funcţionat:
- Îmi place să mă uit la tine. Îmi place să te ascult. Mă faci să-mi doresc să te miros. Sper să nu te superi...
- Deloc. Mulţumesc din nou, eşti drăguţă.
Am pus mâna cu ceasul pe masă, curioasă de reacţia interlocutoarei. Cu ochii la ceas, a continuat:
- Când eram mică visam să ajung ca tine. Adică... aveam nişte exigenţe... Între timp am mai renunţat la câteva. Tu... n-ai niciun defect. Pălăria e perfectă, şi rochia, şi ceasul, tot...
În momentul ăla ceva s-a produs. Noua sminteală mi s-a părut mult mai interesantă decât ideea de a mă culca cu o femeie. Şi am intrat în horă, cu preţul ceasului.
- Le vrei? Ţi le dau.
- Cum să-mi dai rochia de pe tine?
- Ai dreptate. Aş rămâne goală, hi hi hi hi... Ar vrea unii... Atunci? Te mulţumeşti cu pălăria şi ceasul?
Mi-a fost teamă să nu-mi dau de gol sminteala după acel „te mulţumeşti”. Dar mizam pe superficialitatea ei şi pe talentul meu de a meşteşugi cuvintele şi de a le cânta.
- Nu e vorba despre mulţumirea mea. Dar nu mi se pare în regulă. Cum să-mi dai ceva, aşa... dintr-odată? În plus pălăria nu s-ar potrivi cu bocancii mei de munte sau cu tricoul cândva negru. Iar ceasul... ma pricep... e o avere...
- Perfect! Aşadar ceasul. Îţi place? Îl vrei?
- Îmi place, dar nu-l pot lua...
Ei, dacă se pricepe... poate face un efort mic. Dacă, totuşi, refuză? Mai bine plusez. Ce tare e jocul ăsta!...
- Atunci ce-ar fi să facem un schimb?
Am privit-o în ochi, să-i pot citi până în suflet. Începea să-i fie teamă de mine, se albise la faţă şi dinţii îi clănţăneau uşor. Am văzut că se luptă cu dorinţa de a se ridica să plece pe de o parte, şi curiozitatea de a afla care ar fi fost preţul ceasului pe de altă parte. Mai mult am dedus ce-a spus mai departe, pentru că era foarte emoţionată
- Ce fel de schimb?
Atunci am ştiut că putem să-i cer şi sufletul.
- Ceasul pentru o noapte în patul tău.
Mi-am scos tacticoasă ceasul, conştientă de final. L-am împins pe masă şi am căutat din nou în ochii ei precum o vrajitoare în globul de cristal. De data asta n-am putut desluşi decât furtună şi flăcări. A căutat în toată făptura ei stinsă să mai întrebe:
- Îm... împreună cu mine... sss... sssau cum?
- Cum doreşti.
Şi am zâmbit victorioasă.
........
La ora stabilită aşteptam pe hol în faţa camerei. Mătasea neagră a rochiei îmi mângâia pielea la cea mai mică mişcare. Eram nebună de satisfacţie chiar înainte de a fi satisfăcută. Îmi era teamă să nu apară cineva pe hol, să mă vadă aşa, desculţă. Şi se pare că zeii m-au auzit, că n-a trebuit să aştept mult să apară chiar un cuplu. Fuseseră la vreo sindrofie mai mofturoasă; el purta papion iar ea era tencuită mai ceva ca o casă din perioada interbelică. Deja eram bântuită de duhul păcatului, aşa că n-am avut nicio problemă să-i fac lui cu ochiul. El e rânjit libidinos cu toată gura: „hîîîîîîîî”, iar ea l-a lămurit elegant cu un cot în coaste.
Începeam să-mi pierd răbdarea când s-a deschis uşa.
- Să nu te dezlegi! Eu te dezleg!
El era intins în pat, gol puşcă şi legat la ochi, iar ea stătea ca o statuie, cu o mână peste piept şi cu cealaltă căzută pe lângă corp. Bănuisem că este un pic durdulie şi nu m-am înşelat. Mi-am lăsat rochia şi m-am dus spre el, neştiind încă dacă se va alătura şi ea. A stat tot timpul în mijlocul camerei, cu corpul orientat spre uşă dar cu privirea spre noi.
A fost atât de intens că mi-a venit să-l zgârii pe nefericit şi să urlu ca o lupoaică în lumina lunii nefiresc de albe. M-am abţinut; doar la plecare i-am atins ei umărul. Am vrut să văd dacă mai are viaţă. Mai avea.
A doua zi m-am trezit foarte bine dispusă. Îmi găsisem în sfârşit calea. Ca să fiu eu fericită, trebuia să sufere cineva. Fericirea mea depindea de nefericirea altuia. Ah, ce uşurare!!! Mergeam fără ţintă pe un trotuar ce abia se anima. Cineva m-a strigat:
- Angela?
M-am întors mirată. Pe celălalt trotuar era Doru. Împreună cu ea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu