L-am convins pe iubitul meu să mergem undeva. Oriunde. Am ales absolut la întâmplare Sibiul. Am fost în multe locuri frumoase, dar Sibiul are un parfum de lavandă şi lămâie amestecat cu miros de asfalt plouat. Am fost fericită când am ales Sibiul. Şi acum sunt fericită. Ne-am plimbat ţinându-ne de mână pe Pasajul Scărilor. Nu mă puteam gândi la nimic şi zâmbeam neîncetat. Am intrat şi la Butoiul de Aur doar din curiozitate: am mai fost de câteva ori pe aici şi ori n-am avut vreme să intru ori n-am avut chef. L-am zorit pe gândăcel (aşa-l alint eu câteodată); e destul de frumos, dar parcă mai tare aveam poftă să ne plimbăm şi să povestim nimicuri.
Abia după ce am trecut pe sub Podul Minciunilor m-am mai domolit niţel. Am gonit de parcă aş fi avut tătarii pe urme. Gândăcelul meu n-a spus nimic, nu se supără pe mine. Mă iubeşte tare! Şi eu sunt atât de fericită cu el!...
E ameţitor oraşul ăsta pentru mine. Mi-e atât de bine şi mi se trezesc amintiri atât de frumoase că îmi vine să leşin. Plutesc şi mă topesc sub soarele cam puternic. Mi-e sete. Şi mă trezesc vorbind:
- Prima oară am venit în Sibiu la un festival de dans. Eram o gaşcă faină...
- Mhm... super...
- Ţin minte că am rămas fără bani şi am venit cu ideea să cântăm la chitară în Piaţa Mare...
- Stai un pic, spune Doru în timp ce-şi căuta prin buzunare telefonul vibrând de energie. Mă sună de la firmă. Alo!...
Dacă n-ar fi telefoanele astea vieţile noastre ar fi mai simple. Deci mult mai frumoase. Şi televizoarele ne strică, poate chiar mai mult. Stăteam în mijlocul Pieţei Mici, el vorbind reţinut la telefonul de firmă, eu observând lumea din jur. E o experienţă interesantă. La un moment dat aveam impresia că sunt invizibilă, atât erau oamenii de nepăsători, atât erau vrăbiile de curajoase.
- Iubito, trebuie să fug până la hotel. Nu vrei să aştepţi un pic, uite la terasa aia. Vin repede.
Obosită după alergătură şi încinsă de soare aleg aproape involuntar umbra terasei Cafe del Sol. Am ochit printre gene una din cele trei mese adăpostite de zidurile groase în timp ce-mi târâiam sfârşită ghetele. Odată intrată în zona de umbră parcă am înviat. Am tras energic de scaun şi abia atunci am observat că o altă femeie făcea acelaşi lucru. La aceeaşi masă. De fapt ne-am observat în acelaşi timp. Toate mesele erau goale, dar noi ne-am repezit, precum Iuda şi Iisus, la aceeaşi bucată de pâine.
- Pardon, spune femeia zâmbind, parcă bucuroasă de întâmplare. Sunt atât de bleagă de căldură că nici n-am văzut că mai este cineva.
- Nu, nu... că nu eram nici eu. Chiar acum am venit şi eu. Nici eu n-am văzut. Te rog. Mă duc eu dincolo....
- De ce să mergi dincolo? întreabă zâmbind perfect. Putem sta la aceeaşi masă amândouă.
- Putem, dar... eu îl aştept pe prietenul meu...
- Aham. Uite, când apare îţi promit că mă ridic şi plec. În plus, aşteptarea va fi mai uşoară.
Nu ştiu de ce mi-a plăcut femeia, cu felul ei direct de a fi. Am rămas, am băut câte un ceai de iasomie şi am povestit. De fapt, mai mult a povestit ea; vocea studiată de fostă telefonistă mă vrăjea. Soarele mă orbea periodic prin ceasul ei de mână, şi atunci aveam iluzia că are aripi albe, ca un înger. Era mai frumoasă cu fiecare minut petrecut împreună. Îmi dădeam seama cu fiecare minut că era exact ce visam eu în copilărie să ajung. Şi ce n-am ajuns niciodată. Purta o rochie albă de in până în pământ şi o pălărie uriaşă de paie, prinsă cu o eşarfă roşie. De sub pălărie i se revărsa un păr negru lucios care se spărgea în umerii bronzaţi. Conturul ferm al feţei mă ducea cu gândul la vreo razboinică din vremuri. O şi vedeam călare pe un cal tătar. În ochii cafenii jucau din când în când umbre ca nişte otrăvuri dulci. O aluniţă de pe gât, sub urechea dreaptă mă făcea să inspir adânc, ca şi când aş fi vrut s-o adulmec din locul în care mă afam. Iar linia gâtului, ah, ce linie!! Bărbaţii se uită doar la fund, sâni, buze şi pe urmă spun despre femei că nu sunt profunde şi că nu văd imaginea în ansamblu.
Nici nu ştiam cum o chema. Dar era atât de frumoasă!... Mă gândeam că poate avea orice bărbat. Nu-i vorbă, eu am tot ce-mi trebuie şi sunt fericită. Dar până la el... câţi mojici n-au fost? Ultimul mi-a făcut cadou un inel şi după ce ne-am despărţit mi l-a cerut înapoi. Ăla de dinaintea lui îşi purta ciorapii câte o săptămână, cu toate astea consuma jumătate de spray la o întâlnire. Şi se îmbăta cam des...
Nu mă pot abţine:
- Eşti foarte frumoasă!
Ceasul ei mă orbeşte din nou; şi din nou am impresia că străluceşte toată.
- Mulţumesc!
Parcă se aştepta la ieşirea mea. Mă simt stânjenită, totuşi continui s-o măgulesc, parcă împotriva gândului:
- Îmi place să mă uit la tine. Îmi place să te ascult. Mă faci să-mi doresc să te miros. Sper să nu te superi...
- Deloc. Mulţumesc din nou, eşti drăguţă.
Îşi pune mâna pe masă şi pot vedea ceasul, acum inofensiv. E Girard Perregaux.
- Când eram mică visam să ajung ca tine. Adică... aveam nişte exigenţe... Între timp am mai renunţat la câteva. Tu... n-ai niciun defect. Pălăria e perfectă, şi rochia, şi ceasul, tot...
- Le vrei? Ţi le dau.
- Cum să-mi dai rochia de pe tine?
- Ai dreptate. Aş rămâne goală, hi hi hi hi... Ar vrea unii... Atunci? Te mulţumeşti cu pălăria şi ceasul?
Cum adică să mă mulţumesc? Îmi este datoare? E ceva supranatural în femeia asta. Atât de frumoasă... şi ciudată...
- Nu e vorba despre mulţumirea mea. Dar nu mi se pare în regulă. Cum să-mi dai ceva, aşa... dintr-odată? În plus pălăria nu s-ar potrivi cu bocancii mei de munte sau cu tricoul cândva negru. Iar ceasul... ma pricep... e o avere...
- Perfect! Aşadar ceasul. Îţi place? Îl vrei?
- Îmi place, dar nu-l pot lua...
De ce nu-l pot lua? Aşa-s de fraieră! Doar nu-mi cere nimic în schimb. Şi ce ceas?!... Ar putea cumpăra şi un suflet de om cu ceasul ăsta...
- Atunci ce-ar fi să facem un schimb?
Cred că m-am albit atunci. Mi-au transpirat palmele, inima şi-a pierdut ritmul, în burtă aveam un muşuroi de furnici. Ceasul torcea cuminte pe mână când soarele a pierit pentru câteva secunde după un nor gros luând cu el şi aripile de înger. Zâmbetul ei perfect dansa printre umbrele stranii din ochi. Mintea îmi spunea să mă ridic şi să mă arunc în râul de oameni care curgea dincolo de terasă. Aveam o presimţire. Totuşi îmi plăcea ameţeala pe care mi-o provoca frumoasa bizară din faţa mea.
- Ce fel de schimb? am întrebat atât de încet şi de răguşit încât am crezut că îmi va cere să repet.
- Ceasul pentru o noapte în patul tău.
Şi cu o încetineală de chirurg neurolog a scos ceasul de la mână şi mi l-a împins pe masă. Mie mi-a explodat un bulgăre de foc în pântece, capul îmi vâjâia, îmi îngheţaseră tălpile şi clănţăneam uşor din dinţi. Am mai reuşit să îngaim:
- Îm... împreună cu mine... sss... sssau cum?
- Cum doreşti.
Şi zâmbea perfect.
........
Îmi bătea inima ca unui colibri. Am stins toate luminile, lăsând luna sinistru de albă să se joace de-a soarele. L-am îmbrăţişat pe gândăcel şi i-am şoptit:
- Iubitule, vreau să fac ceva nebunesc.
- Ce?
- Să te leg la ochi, pe urmă să... ştii tu... şi l-am muşcat de lobul urechii.
A încuviinţat cu un geamăt. Era o noapte caldă, totuşi eu tremuram necontrolat. I-am acoperit ochii cu o eşarfă roşie. Eşarfa din pălărie...
- Să nu te dezlegi! Eu te dezleg!
În timp ce, tiptil, am deschis uşa. În picioarele goale, cu o rochie neagră de mătase, a făcut doi paşi în cameră, s-a oprit şi a dat bretelele peste umeri. Rochia a căzut lin, lăsând-o goală. O văzusem ziua şi-o ştiam bronzată, însă în lumina lunii semăna cu o stafie. O drăgaică, o crăiasă a văzduhului. Eram înfricoşată, fălcile mi se încleştaseră ca într-o criză de epilepsie; chiar mi-am facut cruce cu limba. Hotărâsem să ies, dar o forţă nevăzută mă ţinea acolo, obligându-mă să văd cele două forme împletindu-se ca doi somni într-un acvariu mult prea mic.
După o vreme farmazoana a coborât din aşternut. Mi-a evitat privirea chiar dacă mi-a atins umărul cu mâna ei. Mâna fără ceas. S-a îmbrăcat şi a ieşit fără zgomot. Doru adormise zâmbind, cu eşarfa roşie pe ochi. Pe perna mea era un Girard Perregaux.
A doua zi urma să plecăm. Am lenevit un pic mai mult. Doru mi-a spus că nu s-ar supăra dacă l-aş mai lega la ochi şi în alte dăţi. Am împachetat şi ce mărunţişuri mai rămăseseră şi am ieşit pentru o ultimă plimbare.
Afară, aerul dimineţii de ora 10 era înviorător. Strada abia se umplea de lume. Doru s-a oprit o clipă, şi-a tras capul în spate ca un moşneag care vede în ceaţă înscrisurile din ziar şi a strigat:
- Angela?
De pe trotuarul celălalt s-a întors o femeie. Era ea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu