Dacă stai să judeci, în toate posturile mele este vorba despre echilibru. Un echilibru precar, de fiecare dată spulberat de cineva sau ceva. De fiecare dată cineva sau ceva fute meciul.
Domnul profesor H. Alexandru, dirigul, ne învăţa pe atunci cum să fim luptători. Profesor de sport, încropise din nişte olimpici la mate-fizică o echipă de handbal. Pe care şi-o dorea competitivă. Or, având aluatul ca atare, s-a gândit domnia sa că trebuie să lucreze la tărtăcuţe mai întâi. După ce minţile ar fi fost setate pe victorie urma să se concentreze pe dezvoltarea atleţilor.
Pentru asta şi-a impus să ne convingă de frumuseţea jocului, de relaxare şi detaşare de problemele care nu privesc echipa. De privilegiul de a face parte din echipă, de laurii pe care aproape că îi puteam culege.
Una din metodele lui preferate era să ne împartă în două şi să spună: „Echipa câştigătoare va fi echipa care ia cele mai multe goluri!”. Prima dată când am auzit asta am crezut că am înţeles greşit. După ce m-am convins despre adevăr mi-am spus că domnul profesor e dus cu vaca. Însă, în timpul jocului am realizat că era ceva... nu stiu ce... în tactica asta învăluitoare. Adică se crea un fel de echilibru inexplicabil. Universul intra în rezonanţă. Jucătorii erau interesaţi doar de joc, fără să-i intereseze jocul. Se puneau în aplicare toate schemele, se dribla superb, nu existau faulturi, nu existau lovituri de pedeapsă, toată lumea râdea. Lipseau doar golurile, de teama înfrângerii.
Sigur că până la urmă unii câştigau iar alţii erau învinşii. Dar lucrul ăsta se întampla numai şi numai din cauză că echilibrul nu se cizelase încă, nu era perfect. Era ca şi cum noi condusesem o maşină normală şi, dintr-odată, trebuia să conducem una cu volan pe dreapta. Evident că o bună perioadă, când am vrut să semnalizăm stânga am spălat de fapt parbrizul. Evident că mai dădeam goluri, din inerţie. Jocul, totuşi, era altfel. Şi era frumos.
În cele din urmă perfecţiunea a fost atinsă. Ultima dată când a folosit profu metoda asta, ţin minte ca acum, am jucat perfect. Toţi. Niciun gol până la final. Dirigul se plimba pe marginea terenului plin de satisfacţie. Din când în când mai arunca privirea spre colegele care jucau un fel de volei pe un teren fără fileu, cu o minge de plastic. Devenise guru..., găsise calea... În momentul când a decis să încheie meciul şi a dus fluierul la gură, un coechipier a prins mingea şi a trimis-o în propria poartă. În secunda următoare alerga de la o poartă la alta strigând: „Ieeeee, v-am bătut sleiţilor, ieeee!”.
Profu a fluierat anemic, apoi a lăsat să-i cadă fluierul din gura întredeschisă. L-am urmărit în timp ce aduna singur mingile şi le băga în sac. Privea doar în pământ, şi toate gesturile îi erau automate. Cu trei minute în urmă era zeu; acum se simţea neputincios şi lipsit de importanţă... ca un vierme.
Lucrurile astea le-am văzut şi auzit. De înţeles le-am înţeles mult mai târziu. Le-am înţeles atunci când am fost în Germania. Pentru prima dată ieşisem din ţară. Copil de ţărani fugiţi la oraş mă plimbam ameţit prin magazinele de lângă cel mai luxos hotel din Frankfurt. Hotel în care, desigur, locuiam pentru următoarele câteva zile. Deşi ştiam că sunt un vierme, la fel ca profu, mă simţeam zeu. În marea aceea de oameni nu ştia nimeni nimic despre mine. Nimeni nu ştia că sunt pârlit şi papucii îmi erau crăpaţi în talpă, nimeni nu ştia că eram încă virgin (ce ruşineeeee...), că doamna de muzică mi-a dat trei pentru că mi-am uitat fiţuica în lucrarea de control. În sfârşit, nimeni nu-mi cunoştea punctele vulnerabile.
Cu fiecare minut căpătam o încredere nemaipomenită în mine. Simţeam că pot face orice. Toţi cei din jurul meu zâmbeau deşi nu mă cunoşteau. Am zâmbit şi eu, şi am văzut că n-am păţit nimic.
Am intrat într-un fel de restaurant-cafenea-pizzerie. M-am aşezat la o masă şi priveam fascinat lumea de dincolo de geam. La scurt timp a apărut un băiat, cam de vârsta mea cred: „May I take your order, sir?”. I-auzi frate... sir... ce pula mea... Mă simţeam un fel de Lawrence al Arabiei combinat cu Aristotel Onassis şi cu Donald Trump. Şi am raspuns: „I’d like an ice tea, please” şi am adăugat ca pentru mine, dar destul de tare cât să mă audă „mânca-ţi-aş”. Cum sună... I’d like an ice tea, please, mânca-ţi-aş... Omul a plecat, în câteva minute s-a întors cu băutura şi şi-a văzut mai departe de treabă. Ce chestie... Lumea nu ştia limba mea...
Am ajuns de intram în magazine, mă uitam unde sunt ceva cumpărători, îmi făceam de lucru pe lângă ei şi spuneam: „Ce urât eşti, frate!” sau „Tanti, ţi se văd chiloţii prin pantaloni. Nu mai purta din ăştia albi” sau „Băi, ia, mai încet cu gălăgia, că mă doare capul”. Faptul că, normal, nimeni nu-mi răspundea mă intriga şi mă provoca.
Am ales un butic drăguţ, cu o vânzătoare drăguţă. Cu privirea aplecată în vitrine am mormăit: „Mamăă, ce tare eşti!! Oare ce faci tu cu funduleţul ăla în timpul liber?”. Raspunsul a fost ca un trăsnet: „Mă cac, boule!”.
Tot sângele mi s-a adunat în albul ochilor. Redevenisem vierme. Castelul de nisip a fost impunător în zadar.
Mereu cineva sau ceva fute meciul...
