Mamelucul

În microbuzul albastru stau pe rândul cu locuri simple. Întotdeauna evit pe cât pot primul scaun, că e chiar lângă uşa glisantă, şi tot trebuie să-mi păzesc picioarele când urcă ori coboară vreun ameţit. Nu mai spun că deja e lege: cine stă pe scaunul ăla e responsabil cu închiderea temeinică a uşii. Temeinic, adică „nu trânti ca bou’, că nu eşti în căruţă”; şi totuşi... „dă un pic mai tare, că-i becu-aprins”. Să fie doar asta şi deja te gândeşti dacă n-o fi mai bine să stai în picioare mai în spate. Însă următorul scaun e taman pe dos: şi la coborâre şi la urcare eşti printre primii acomodaţi; nu rişti să ai un partener care nu are loc pe cele trei sferturi din banchetă pe care deja le-a ocupat, din cauza căruia stai încordat tot drumul şi care-ţi smulge un suspin atunci când se ridică să coboare la prima staţie; ai vedere la geam şi dacă vrei să-ţi iei sendvişul de sus sau apă minerală din spate nu deranjezi pe nimeni.

            Mă foiesc pe scaunul meu dătător de independenţă, plin de satisfacţie, probabil cu o mutră ca a lui Mr. Bean atunci când scoate mănunchiul impresionant de pixuri. Îmi las capul pe spate, înclinat spre geam, şi-mi las gândurile sa zboare cu viteza cu care zboară pe dinaintea mea casele, pădurile, stâlpii, oamenii, culorile, culorile tot mai puţine, culoarea gri tot mai albă... Parcă am adormit. Deşi ochii mi-s deschişi. În liceu mi-a spus cineva că de regulă militarii care visează cu ochii deschişi ajung la sinucidere. Chiar dacă din promoţia mea nu s-a sinucis nimeni, se pare că încă nu mă pot pronunţa asupra numărului de visători. Doamne fereşte, aş vrea ca toţi să fie nişte realişti pragmatici, lipsiţi de sensibilitate. Dar nu ştii niciodată...

            Mergem la Bacău. Drumu-i lung, pe el mă duc, capătul nu i-l ajung... Tranzistorul îndrugă în legea lui nişte cântece, ba mai vechi, ba mai noi, toate proaste. Şi, una peste alta, nici semnalul nu e cu noi; ba se-aude, ba nu se-aude.

            - Dacă aveţi la voi ceva CD-uri, puteţi să mi le daţi. Că eu am numa’ populară, zice şoferul Jozsi.

            „Dacă şi aia e muzică populară...”, mă gândesc eu.

            - Am un mp3 de-ăla, răsare Radu de la locul lui (locul pe care-l tot evit eu). Nu ştiu dacă poţi să pui de pe el.

            - Cum să nu, adă-l încoace.

            Şi după vreo 3 minute de descifrare a butoanelor de pe mp3-ul lui Radu şi de pe scula de dat muzică a maşinii lui Jozsi, în boxe răsună cu destulă claritate Mărgineanu: „...femei, femei, e plină lumea de nebune...”. Şi altele, ba mai bune, ba mai proaste. Si pe ici-colo presărate nişte farse marca Buzdugan, de pe vremea Radio 21: „...programul se numeşte Mameluci Frumoşi şi Sănătoşi. Programul se adresează tinerelor fete şi femei...”. Farsele astea-s aşa de vechi, aproape că le ştim pe de rost. Constat totuşi surprins că toţi cei din microbuz râd zgomotos, de parcă le-ar auzi pentru prima oară. Ce să zic...

            - Da’ voi ştiţi ce înseamnă mameluc? întreabă un personaj din spate.

            Injenerul cel tânăr se avântă timid:

            - Un om prost, care ascultă de alţii. Unul de care râzi, sau aşa ceva.

            - Ţţţţ. Nici eu n-am ştiut, recunoaşte personajul. Dar am căutat în dicţionar. La turci cei care păzesc haremul, dar mai pot sa dea câte una... Hă, hă, hă, hă...

            - Ăia-s eunuci...

            - Sunt eunucii care nu mai au nimic, nici penis, nici nimic. Şi mai sunt mamelucii care li s-a tăiat numai coaiele, dar poate să le-o mai tragă la câte una. Deci, dacă nu ma credeţi, intraţi pe internet şi căutaţi.

            - Fugi, bă, că dacă-ţi taie pula mori... conchide un altul.

            - Şi eu m-am certat cu cineva, insistă personajul, şi am cautat în dicţionar. Eunucii nu mai au nimic, mamelucii mai au ceva. Hă, hă, hă, hă...

            „Ce cretin! Mamelucii ăstuia sunt virili şi în lipsa coaielor”. Numele personajul îl voi păstra secret. Ne intereseaza doar specimenul, specimen de Mameluc.

            N-am priceput de ce discuţia s-a stins aici. Ori ceilalţi au înghiţit găluşca, ori au priceput cu cine au de-a face, Mamelucul a avut ultimul cuvânt.

            Am stat la Bacău aproape o săptămână. Timp în care, chiar dacă nu am ţinut morţiş, l-am putut studia pe Mameluc. Mamelucul trăieşte într-o iluzie teribilă. Are senzaţia ca toţi ceilalţi îl privesc cu admiraţie, şi-i sorb cuvintele pline de tâlc. Iar manierele lui sunt ireproşabile, ca sa nu mai vorbim de înfăţişare. Mamelucule te iubim, că ca tine nu găsim... Tot ce afli nou, el ştia de mult. Tot ce află el nou... el ştia, dar uitase. Oricum, mai erau extrem de puţine lucruri noi pentru el. Călătorise în toată ţara, şi doar faptul că n-o epuizase îl împiedica să înceapă să descopere lumea mare. Vorbea cu „pe atunci”, ca un bătrân lup de mare care făcuse multe, şi aflase şi mai multe. Era deranjat de mojicia contemporanilor şi avea convingerea de nestrămutat că dacă toţi ar fi ca el, lumea ar fi mai bună.

            Într-o zi am fost invitaţi, toată echipa, la o cină protocolară. Am aflat ulterior că nu era meritul nostru, al echipei de recepţie, ci că aşa se făcea mereu. Se alegea un comitet ingineresc, care juca rolul de gazdă, eram invitaţi într-un stereorant mai de soi, şi împreună cu noi mai erau invitaţi nişte şefi ai inginerilor, ingineri şi ei. Dar mai de soi.

            Am început cu o vodka. Caşcaval pané cu roşii, şi grătar în sânge cu cartofi copţi. Cu vin dupa pofta şi după puterile fiecăruia. Mamelucului i s-a străpuns o diodă încă de la vodka. Roşu la faţă, cu nelipsitele căşti de la telefon atârnate pe după gât, vorbea din ce în ce mai tare, cu gesturi din ce în ce mai largi:

            - Nu se mai face şcoală cum am făcut noi. Degeaba... Acuma copiii îs îndobitociţi. Îi învaţă numai prostii, toţi vor şpagă, toţi vor meditaţii. Hă, hă, hă, hă... Pe mine când m-o învăţat ceva în şcoală, eu am băgat la cap. Tu n-ai văzut ce-o fost la Bac anu’ ăsta?

            Îmi arunc o privire roată. Suntem peste douăzeci de mâncăi. Se bea, se fumeaza, se povesteşte discret. Nu aud ce-i spune cel de lângă mine celui de lângă el. Când tace Mamelucul se aud în difuzoare nişte canţonete foarte faine. Când nu tace, se aude doar Mamelucul.

            - Amice, nu-i aşa. Acum doi ani am fost la cumnatu-meu în Germania. Tată-su, care stătea cu el, se pregătea să meargă să cumpere un întrerupător. Stai să vedem ce are, zic. Era sărit un arculeţ şi nu mai făcea contact. Am pus frumos arcul înapoi, am pus întrerupătorul la loc şi gata. Tată-su terminase Politehnica. Hă, hă, hă, hă... Păi dă-te-n pizda mă-tii de inginer, faci atâţia ani de şcoală şi când se arde ceva prin casă tu nu te uiţi să vezi ce are?

            „Mamelucule, tu ai uitat cine-ţi plăteşte ţie vinul care te îmbată.”

            A doua zi ar fi dormit mai mult. Cred că ar fi dormit toată ziua. Dar era ultima zi, şi pe măsură ce se apropia clipa plecării, ceaţa i se risipea de pe creier. Inginerul cel tânăr povestea:

            - Mergeam acasă cu trenul. La un moment dat au intrat un bărbat şi o femeie. N-au spus nimic, şi-au pus bagajele sus şi s-au trantit în faţa mea. Peste 10 minute dormeau amândoi. Dupa o vreme nenea şi-a scos pantofii prin somn. Pffffffuuuui. Nu mai puteam. Mi-am pus caciula la nas şi am încercat să adorm. Ce să adorm? Nenea îşi întindea picioarele la mine în poala. Pfffoai. Am încercat să-l trezesc; vezi de treabă. Am trezit-o pe doamna şi i-am spus ei să-l încalţe.

            - Am păţit-o şi eu, intervine Mamelucul. Eu eram singur în compartiment. Stăteam la geam. Şi tot aşa, intră unu’, se pune lângă uşă, stă ce stă, şi văd că-şi întinde picioarele pe bancheta din faţă. Dă-ţi în pizda mă-tii picioarele jos, unde te crezi, în sufragerie? Auzi la el... Tot felul de ţărani găseşti în tren...

            Am ieşit să cerşesc o ţigară. Când m-am întors Mamelucul era tot în trenuri:

            - În Suceava stătea 40 de minute. Am coborât, am cumpărat un kil de coniac şi până a plecat trenul, ce? mai aveam un pic pe fund. Am terminat, m-am intins pe toată bancheta şi m-o durut fix în pix până acasă. Atunci o fost bine. Am mai fost o dată cu trenul şi era ful. Mi-am băgat atunci toate bagajele în budă. Hă, hă, hă, hă... Şi vine o gagicuţă, că vrea la budă. Na, am scos toate bagajele, am lăsat-o să intre, după ce a ieşit le-am băgat la loc. Ce să fac? După vreo două ore iar am văzut-o de la mijlocul compartimentului. Se dădeau oamenii la o parte, că era plin-plin. Na, iar am scos bagajele, iar le-am băgat. Asta este, zic. Când am văzut-o şi a treia oară i-am strigat: «Tu, dacă iar vii să te pişi, eu îmi bag pula». Hă, hă, hă, hă....

            Pe drumul de întoarcere Mamelucul s-a beşit în microbuz. Afară erau vreo 2 grade, iar noi alergam prin noapte cu aerul condiţionat pornit. Mă gândeam la bancul ăla cu Bulă care s-a beşit în clasă. Şi învăţătoarea l-a scos afară, „nesimţitule şi măgarule”. Şi pe hol se întâlneşte cu directorul:

            - Ce faci aici, Bulă?

            - M-am beşit în clasă şi doamnă m-o scos afară, să miroase numai ei...

            Hă, hă, hă, hă...