Dintr-un ceai si două Kent-uri

Astăzi am vrut să fiu pionierul meu. Să fac ceva ce n-am mai făcut niciodată. Aşa că am elaborat un plan, l-am studiat cu cea mai mare atenţie, luând în calcul toate eventualele piedici în calea săvârşirii, mi-am făcut toate temele. Cu alte cuvinte, am măsurat de şapte ori cu gândul să tai o singură dată. Şi am pornit la luptă. Toate au mers strună până la sfârşit, când tot castelul meu de nisip s-a năruit din cauza unui val atât de mărunt încât nici nu l-am considerat o ameninţare. Am fost necăjit; nu era prima dată când piesele de domino fuseseră doborâte de un fluture.

            Neavând niciun ţap care să ispăşească pedeapsa mi-am facut un ceai şi m-am instalat plin de obidă în fotoliul meu. Doar al meu. Fotoliul ăla mare şi pufos din mijlocul spaţiului meu. Doar al meu. Spaţiul ăla înghesuit, rece şi neprimitor, pe care toţi vor să-l invadeze, să-l facă al lor. Doar al lor.  Şi mi-am aprins un Kent.

            Era linişte urbană. Linişte de-aia care te linişteşte un pic, pe urmă te tulbură un claxon de VW Golf diesel din 2003. Pe urmă iar te linişteşte liniştea, pe urmă te tulbură vecina de la 2, care strigă la vecinu’; care nu strigă dar care trebuie să aibă cumva un cuvânt de spus aşa că îmi inchipui cum îi arată fundul vecinei. Un fund alb cu păr rar şi negru-abanos, cu scame fine de diferite culori şi texturi la împreunarea de sus şi cu un început de furuncul sub fesa stângă. Vecina tace brusc. Mi-o închipui şocată de gest (sau de fund, oricum nu contează), roşie ca racul, cu gura umflată de cuvintele care nu mai vor să iasă. Iar linişte. Iar trec doi copii cu rolele pe sub balcon. Unul are role de silicon iar celălalt de plastic chinezesc. Ultimul strigă mai întâi jeluit: “Stăi, mă Ioane!”, apoi ştrengăreşte, bucuros că l-a ajuns: “Ionaş, papanaş…”. Şi iar linişte. Şi iar gălăgie. Gălăgie de ciori. Îmi plac ciorile, mi se pare că ne reprezintă neamul. Îşi găsesc un loc al lor şi nu mai pleacă nici dacă le împuşti. Şi fac şi rele şi bune, ca toate păsările. Şi lumea nu vede decât răul făcut. Pe mine ciorile mă fac să visez.

            Acum visez trecutul. Cum eram tânăr viitor oştean, într-o zi de ianuarie în care îmi făceam serviciul de planton la un depozit. Chiar în ziua în care s-a născut cândva Cehov. Chiar în ziua aceea eu eram planton şi citeam “Doamna cu căţelul”. De Cehov. Era o zi cu soare, una care spunea că nu mai este mult până la primăvară, până la iarbă şi vrăbii. Că nu vom mai auzi multă vreme ciorile care se adunau toate în plopii din jurul depozitului. Ciorile din plopi se luptau cu vrăbiile din gândurile mele în timp ce umezeala pe care o simţeam prin bocanci şi ciorapii de lână se lupta cu senzaţia de sfârşeală pe care o aveam sub soarele de mijloc de iarnă.

Îmi era tare bine şi credeam că sunt optimist. Şi Cehov se potrivea perfect.

            Mi-a venit un fel de şef în control, să-şi bage coada ca Michiduţă în starea mea de toropeală fericită:Mai aveam vreo 20 de minute până să-mi termin tura…
            -    Ce faci, tinereţe, bine?

-    Să trăiţi, bine fac. Citesc Cehov. Ştiţi că s-a născut chiar în ziua asta?

-    I-auzi la el, citeşte Cehov. Măi pulică, tu citeşti în timpul plantonului? Dacă ne atacă cineva?!... Îmi pare rău, trebuie să mai înveţi cum se face planton. Următorul schimb rămâi tot tu.

            Am stors o înjurătură printre dinţi. Cehov se născuse şi murise în aceeaşi zi.

            Mai am un pic de ceai în cană, aşa că mai aprind un Kent. Când eram mai tânăr, mult prea tânăr pentru asta, fumam Monte Carlo. Prietenii mei de atunci îmi cereau mereu ţigări, chiar dacă aveau pachetul lor ascuns în buzunarul de la geaca de blugi. Totuşi nu ma deranja, pentru că prietenii mei de atunci nu se făceau porci între ei. Aşa cum fac acum.

            Am aflat de curând lucrul ăsta şi am simţit revoltă şi vină. Revolta celui înjurat şi vina celui care a înjurat. Revoltă pentru că un prieten de-al meu a fost înjurat şi vină pentru că un prieten de-al meu a înjurat. Revoltă pentru că am fost înjurat şi vină pentru că am înjurat.

            Chiar în momentul cu pricina povesteam despre respectatul regulilor. Care regula se aplică în speţa asta? Nu este nicio regulă, prin urmare voi emite eu una. Îi voi spune “regula porcului”: Oamenii nu sunt porci, deşi pot fi.

            Sigur, asta este doar o regulă. Or, prima regulă care se aplică regulilor este că ele vor fi încălcate. Norocul nostru este că avem o regulă simplă, ce nu lasă loc de prea multe interpretări. Variantele ar fi “Oamenii sunt porci pentru simplul fapt că pot.” sau filosofica “Oamenii sunt porci, deşi le este imposibil sa fie.” Ar mai fi una, ideală: “Oamenii nu sunt porci şi nici nu pot fi”. Fiecare să interpreteze regula şi să o aplice după nivelul de ascuţime.

            Sorb ultima gură de ceai. Miroase a portocale ceaiul meu. Portocalele îmi amintesc fără să vreau de Crăciun. Crăciunul de copilărie. Copilăria de inocenţă.

            Şi mă întreb cum poţi împăca inocenţa cu realitatea cruntă, fără să răneşti. De pildă, vezi un copil vesel, cu obraji îmbujoraţi de atâta alergătură şi cu o îngheţată de vanilie la cornet în mână. Cum faci să îi spui că mama lui a murit? Eventual înjunghiată de tatăl lui, din cauză că nu fusese de acord să facă sex anal…

            Jarul de la ţigară mi-a ajuns la degete. M-am ars. E semn că n-ar trebui să mă gândesc la asemenea prăpăstii. Ori, poate, e semn că ar trebui să nu mai fumez. Că şi fumatul ucide stupid.

Chiar, tu cum ai vrea să mori?