Visul

de Ademar Barros

Am avut un vis:

 într-o noapte de vară

 mergeam pe plajă,

 iar Dumnezeu păşea alături de mine...

Paşii ni se imprimau în nisip lăsând o urmă dublă;

 una era a mea,

 cealaltă era a Lui.

Atunci mi-a trecut prin minte ideea

 că fiecare din paşii noştri

 reprezenta o zi din viaţa mea.

M-am oprit ca să privesc în urmă

 şi am revăzut toţi paşii

 care se pierdeau în depărtare.

 La un moment dat

 am observat

 că în unele locuri

 în loc de două urme

 nu mai era decât una singură...

Am avut o revelaţie:

 în urma noastră se afla

 tot filmul vieţii mele.

Ce surpriză!

Locurile unde nu se vedea

 decât o singură urmă de paşi

 corespundeau cu zilele

 cele mai întunecate ale existenţei mele,

  zile de nelinişte,

  zile de rea voinţă,

  zile de egoism,

  zile de proastă dispoziţie,

  zile de încercări,

  zile de îndoială,

  zile de nesuportat, 

  zile în care fusesem rău,

 şi atunci,

 întorcându-mă spre Dumnezeu,

 am îndrăznit să-I reproşez:

 “Doamne, mi-ai promis că vei fi cu mine în toate zilele.

De ce nu Ţi-ai ţinut promisiunea?

 De ce m-ai lăsat singur

 în cele mai grele momente din viaţă,

 în zilele în care aveam

 cea mai mare nevoie de Tine?”

 Iar Dumnezeu mi-a răspuns:

“Dragul meu, zilele pentru care n-ai văzut

 decât o singură urmă de paşi pe nisip

 sunt zilele în care te-am purtat pe braţe...”

            Nici nu ştiu ce ar mai fi de adăugat. Poate doar faptul că cel care mi-a înfăţişat poezia are în tot ceea ce face următorul motto: “... viaţa nu valorează nimic... nimic nu valorează cât viaţa...”.

            După ce am terminat de citit mi-am amintit de poziile lui Voiculescu. Iar în goana după ele m-am împiedicat de Marin Sorescu.

Scara la cer

Un fir de păianjen
Atârna de tavan.
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
“Mi se trimite şi
Scara la cer” - zic,
“Mi se aruncă de sus...”

Deşi am slăbit îngrozitor de mult,
Sunt doar fantoma celui ce am fost,
Mă gândesc că trupul meu
Este totuşi prea greu
Pentru scara asta delicată.

– Suflete, ia-o tu înainte,
Pâş - pâş...

            Aveam puţini ani. Eram în magazinul de pâine, cu o sacoşă de pânză în mână. Pe vremea aceea îi invidiam pe băieţii care aveau plase din plastic. Noi aveam sacoşe cusute de mama din resturi de material de la “cliente”. Când, în sfârşit, am avut una, am cinstit-o cum se cuvine ţinând-o împăturită în sertar şi folosind-o doar la ocazii speciale. Avea imprimată o poză cu o femeie frumoasă cu ochelari de soare negri.

            Carevasăzică, eram la pâine. Mirosea frumos şi mi-e dor de mirosul acela. Chiar şi acum mai obişnuiesc să adulmec vreo felie proaspătă în căutarea parfumului de atunci. Parfum de pâine de la “Cuptorul de Aur”. Cuptorul de aur devenise, de fapt, un concept, aşa cum toţi papucii sport erau adidaşi, iar dozatoarele de suc erau tec-uri. Cuptoarele erau desfiinţate de multă vreme însă oamenii cereau în continuare pâine “de la cuptor”. Era o pâine aurie, cu coaja subţire şi crocantă, iar pe fund avea buburuze. Unii cârcotaşi spuneau că nu e bună, că e de la turci. Mie îmi plăcea cum arăta, ce gust avea şi, cel mai mult, cum mirosea.

            M-am aşezat cuminte la rândul de vreo opt-zece persoane. Eram fericit că puteam să mai zăbovesc un pic printre rastelurile înmiresmate. Tocmai atunci venise maşina cu marfă şi amândouă vânzătoarele, după ce s-au scuzat, au plecat “în spate” să descarce. Iar noi, flămânzii de pâine, aşteptam. Unii plictisiţi, alţii îngânduraţi, iar eu fericit şi plin de satisfacţie.

            Toată bucuria mi-a fost ştearsă de cel care tocmai intrase ultimul în magazin. Mai degrabă CEA care intrase. O afurisită de “căldărăriţă” care mirosea a transpiraţie aşa de tare, că-ţi dădeau lacrimile. Mi se pare că era foarte grăbită din moment ce, prin metode specifice celor de teapa ei, a driblat oamenii dintre mine şi ea. Deja ajunsese în spatele meu.

            Atunci am hotărât. Mizerabila asta şi-a bătut joc de oamenii din spatele meu iar mie mi-a împuţit clipa de bucurie. Deci, pe aici nu se trece!... Am recurs la toate cunoştinţele mele de lupte greco-romane ca să o impiedic să “se bage în faţă”. Bătălia a fost grea, cu atât mai grea cu cât femeia era tot mai agitată şi grăbită. Am ajuns în cele din urmă la tejghea, am plătit cele două pâini şi am ieşit din magazin victorios. Făcusem ce trebuie... Am ridicat privirea spre soarele puternic şi am închis ochii mulţumit de mine. Când am deschis ochii, ţiganca se îndrepta spre o Dacie de pe trotuar iar mie mi se prelingea un scuipat de pe ureche. Scuipatul uleios şi acid îmi ardea urechea. În urma bătăliei fusesem rănit în ureche. Şi am înţeles atunci că şi învingătorii şi învinşii vor plânge la sfârşit.