N-ai cu cine... niste copii

O poveste...

            Peniţa alunecă întortocheat pe foaia liniată perfect cu linii indigo. Caiet tip II, stilou cu Pikachu, cerneală Pelikan, tema la citire. Sau comunicare. Sau cum dracu’ s-o mai chema acum limba românească. Apa curge torenţial peste blidele înspumate, cu urme tari de lapte sau ou prăjit. „Într-un coşuleţ sunt 4 ouă roşii şi 2 galbene. Câte ouă colorate sunt în coşuleţ?”. Pe masă stau stinghere, aşteptând cuminţi rândul la spălat, trei pahare de suc aproape curate. Sunt enervante paharele astea; au baza cât un degetar şi gura cât furnalul. Dacă nu ai îndemânare îţi pui tot sucul în poală.

- Mami, de unde vin ouălele? întreabă copilul cu privirea ţintă la o muscă ce tocmai poposea pe marginea unui pahar cu gura prea mare.

- Asta-i acum... de la găini vin ouăle... Vezi să scrii frumos, altfel îţi rup foaia şi scrii din nou tema.

            Când începe să spele vasele, fără excepţie, se gândeşte cum ar fi să le mai spele şi el, măcar din când în când. Când termină de spălat vasele, fără excepţie, se gândeşte că nici măcar n-ar fi un efort foarte mare pentru el să mai spele din când în când vasele.

            - Mami, după ce scriu pot să mă joc la calculator?

            - Da, dacă scrii frumos şi fără greşeli, bine?

            Copilul dă din cap în semn că este de acord cu înţelegerea propusă. Mama continuă absentă, cu mişcări automate activitatea de mare anvergură şi angajament, spălatul vaselor. Afară e frumos, soarele care a răsărit doar de vreo oră începe să capete putere. Vrăbii se ceartă pe pervaz. Nedumerirea micuţului e de ce nu mănâncă vrăbiile zahărul pus acolo să vină barza. „Vrăbiile nu mănâncă zahărul pentru barză pentru că zahărul este pentru barză” îşi oferi singur răspunsul.

            - Mami, de ce...

            „Aaaaaah, puiule, dacă ai şti cât de tare mă doare capul... şi cât de tare mă oboseşti cu întrebările astea ale tale. Bine măcar că nu mă întrebi când e azi, de ce nu au îngeraşii mămică, ce e cu puţa lui tati sau de ce nu am lapte cu cacao în ţiţi, aşa cum o întrebam eu pe mama” gândi mama cu pieptul plin de of, răspunzând apoi întrebării copilului. „Ia uite că se opreşte şi apa... iar îşi schimbă careva ţevile prin casă. Da’ măcar să ne anunţe să ştim şi noi... Ăştia-s exact ca în reclamă... n-ai cu cine... nişte ţărani... Chiar ţărani. Nesimţitu’ ăsta de vizavi aşteaptă să salut eu când ne întâlnim. Şi nici atunci nu am vreo garanţie că-mi răspunde. Ţăranu’ grajdului...”

            - Mami, ce înseamnă virgin?

            „Ei, poftim... începe cu alea grele deja. Acum să te văd, Ileană!”

            - Dragul mamii, virgin e un cuvânt... de oameni mari. Dar eu o să încerc să-ţi explic aşa... pe înţelesul tău. Corpurile oamenilor... fetiţe... băieţei... corpurile sunt diferite... Tati are ceva special... şi când mami şi tati se iubesc... se iubesc foarte tare... tati ia lucrul acela special... şi îl pune în locul special pe care îl are mami...

            - În cutiuţa cu bijuterii?

            - Nu, iubire... un loc special din corpul mamei... şi... asta o face pe mami să se simtă foarte... fericită... şi tati e la fel de fericit... În cele din urmă, după un timp... uneori cam prea repede... tati devine aşa de fericit... şi lucrul special al lui tati...

            Pfluuuuu.... chhhhh... pfluuuuuuuşşşş... suna apa ţâşnind pe robinet şi împroşcând...

            - ... toate seminţele alea mici aleargă să prindă ouleţul lui mami... Asta înseamnă să faci dragoste, conchide mama cu un zâmbet victorios larg. „Sper să nu întrebe acum de ouleţ...”

            - Aahaaaa... îngăimă juniorul cu ochii aţintiţi între sticluţele din olivieră. Şi... extravirgin ce înseamnă?

O poveste...

... Aveam 19 ani, eram educatoare şi făceam naveta. Mi-erau dragi toţi copiii, dar Alexandra şi Ioana ocupau un loc aparte în inima mea. Odată, când mama lor le-a adus la grădiniţă, mi-a spus că atunci când Alexandra avea 7 luni şi ea era însărcinată cu Ioana, soţul ei a murit într-un accident în mină... Pe Alexandra şi Ioana le aduceau, dimineaţa, fie mama, fie bunica, fie mătuşa lor (care era de-o seamă cu mine), fie bunicul. Timpul a trecut şi eu am plecat de acolo. Îmi aminteam cu plăcere de primul meu an în învăţământ, de Alexandra şi Ioana, şi mă gândeam cum o fi când ne-om întâlni peste ani...

Într-o zi am citit ziarul. Pe ultima pagină se vorbea despre o cumplită explozie într-un bloc din oraşul unde lucrasem. Citeam şi parcă nu puteam înţelege. Am citit de mai multe şi greu, FOARTE GREU, am înţeles că în accident muriseră Alexandra, Ioana, bunicii lor, mătuşa şi un frăţior de 11 luni (mama lor încercase să-şi refacă viaţa alături de alt bărbat). M-am întrebat şi mă întreb şi acum ce mai face femeia care şi-a pierdut, atunci, şase suflete... Am ajuns şi la cimitir. Am privit pozele de pe cruce şi mi-am amintit de cea mai sinceră declaraţie de care am avut parte, când, într-o dimineaţă, intrând în clasă, cu ochii mari, Alexandra mi-a spus: „Eu i-am spus lu’ mama că te iubesc pe tine”, iar Ioana, mai mică şi puţin bâlbâită, a ţinut să adauge: „Şi şi şi eu te te iubesc...”

Nu e neapărat stilul meu. Aşa am simţit că trebuie să fie scris. Mulţumesc Decembria, mulţumesc Michael Davies! Mulţumesc copii!