Trecut
Candva am fost şi “la cetate”. Ciudat... să poarte un astfel de nume un castru roman. Asta spune ceva despre importanţa pe care o dăm istoriei noastre. Că istorie, slavă cerului, avem... Dacă am fi trăit în (să zicem) Columbia şi am fi găsit urme ale civilizaţiei romane pe teritoriul columbian s-ar fi chemat că am găsit o mină de aur. Teoretic şi practic niciun picior roman nu a călcat vreodată în Columbia. Însă în ţărişoara asta a noastră găseşti istorie la tot pasul. Nu poţi să ieşi şi tu la un grătar ca toţi “snobiştii”, că te trezeşti înconjurat de ruine, vestigii, monumente şi mausoleuri. Şi dacă tot avem, hai să ne căcăm lângă ele... hai să adunăm acolo balega de la porci, molozul de după un zugrăvit şi pungile de plastic de la Kaufland pline cu PET-uri de vodcă Polar, “pempărşi” umpluţi ca nişte gogoşi cu... cu ce trebuie, şi coji de castraveţi sau cartofi. Astea din urmă cică-s biodegradabile. Aşa e, nu fac gaură-n pământ până în Australia. Dar degradează peisajul cumplit.
Nu despre asta e vorba. Am reuşit să văd dincolo de ignoranţa oamenilor şi să respir acelaşi aer pe care l-a respirat cândva un zidar roman. M-am înfiorat. Pe o piatră era săpat un şanţ. Habar n-am ce rol avea piatra cu şanţ. De departe se arăta, poate şi din cauza soarelui, ca fiind netedă şi fină. De aproape am văzut urmele dălţilor şi am îngenuncheat să le mângâi. Am simţit ceva ca un curent electric şi am avut revelaţia micimii mele, şi a noastre a tuturor, în faţa vremii. Aproape că l-am văzut pe cioplitorul în piatră, prăfuit, cu nasul plin de muci uscaţi, cu mâinile crăpate de la combinaţia de sudoare, cioburi şi vibraţia ciocanului. Aproape că am simţit în braţ încordarea muşchilor atunci când dalta se răzvrătea şi încerca să strice muchia dreaptă a pietrei. Aproape că i-am auzit gândurile: „Ce prostie... să mă care până aici ca să le fac baie şi privată şi dormitoare... bunicii noştri se spălau în râu, nu se mai fandoseau atâta. Şi războaiele astea... m-am săturat de ele... nu primesc eu nimic dacă învingem... iar dacă suntem învinşii... zeii să ne aibă în pază. Oare ce-mi mai face draga mea dragă?...”. Am şters pentru ultima dată piatra de praf şi am înţeles... şi am început să râd singur. Am înţeles că trecutul fiecăruia hotărăşte viitorul fiecăruia. Am înţeles la ce se referă nemurirea pe care o visează muritorii. L-am auzit din nou pe meşter strigând: „Giusfredi, imediat e gata. Adă o cană cu apă, ca nu mai pot de sete. Adă şi măturoiul, să facem curat...”. Am suflat praful de pe piatră şi am turnat un pic din apa mea peste sanţul din mijloc. Cioplitorul trăise 18 secole mai mult decât Giusfredi... a fost lângă mine... i-am dat apă...
O senzaţie la fel de inexplicabilă am trăit în copilarie, când am fost la Iaşi la moaştele Sfintei Parascheva. Într-o zi mult prea calduroasă am intrat în Catedrală şi, bucuros de răcoare m-am apropiat de raclă. Obiceiul era ca oamenii să atingă moaştele sau racla sau orice de pe acolo, să-şi facă trei cruci şi să ducă mâna cu care au atins la locul pe care-l credeau ei vătămat. Cel puţin aşa am văzut că făcea lumea din Catedrală, lume evlavioasă şi lipsită de păcate majore, care înjurau pe cei care se băgau înaintea lor, care îmbrânceau şi care abia aşteptau să iasă o dată afară să tragă un fum... Aşa am făcut şi eu. Şi am dus fără niciun motiv mâna la frunte. Vă jur, un cuţit rece mi-a despicat fruntea şi am ameţit. După ce am ieşit îmi venea să plâng. Ca atunci când ne lăsa mama la bunici iar noi plângeam să vină repede înapoi, că nu mai facem „obrăznicii”...
Altă dată am primit lecţia vulnerabilităţii trupului. Un coleg avea două pisici birmaneze, mâţă şi motan. După ce i-a rămas nevasta grea, a hotărât omul că nu le mai poate ţine şi ar fi bine să le caute stăpân din vreme. După căutări pline de fervoare pisicile au ajuns la serviciu să le ţină companie celorlate 6 pe care le aveam acolo. Mâţa a fârşit în prima zi, mâncată de câinii lupi de la pază. Erau, săracii, sătui de macaroanele pe care nu le mâncau soldaţii. Însă motanul a rezistat eroic peste iarnă. Îl chema Max. De prin februarie am văzut că-şi schimbase blana, se împlinise un pic, era chiar frumos. Suli, motanul negru cu ochi galbeni şi mişcări enervant de încete, care futea toate mâţele, nu-l mai bătea. Max începea să-şi construiasca o imagine şi o reputaţie.
La o aniversare, un pic toropiţi de ceaiurile de struguri, prune sau hamei, ne-am dat drumul şi am încins o horă. Ca o paranteză – ce poate fi mai grotesc decât nişte bărbaţi în toată firea, nestăpâni pe genunchii proprii, dansând şi pupându-se? La un moment dat Tibi, cel care adusese pisicile, l-a luat pe Max în braţe, l-a mângâiat plin de afecţiune şi i-a spus: „A venit primăvara, Maxi! Hai că ai scăpat!”. I-am făcut şi o poză atunci.
După o oră l-au mâncat câinii... Eu am singura poză din viaţa lui Max. Cu toate astea lecţia nu o învăţasem.
Mulţi ani mai târziu am fost la o înmormântare. Acolo l-am cunoscut pe nenea Ion, fratele răposatei. Nenea Ion era simpatic fără să se chinuie. Avea tenul măsliniu, părul aspru alb şi vocea un pic răguşită de la tutun. Ce mi-a plăcut cel mai mult la el a fost privirea. Deşi încerca să facă glume, probabil în concordanţă cu firea lui veselă, ochii îi erau trişti. Care ochi spuneau: „Vedeţi, dragilor, cum s-o dus biata Ana?... Uite-aşa ne ducem toţi. Şi nu ştie nimeni al cui e rândul. Grijiţi-ne până ne mai aveţi...”. Iar cu vocea un pic raguşită de tutun spunea, plin de înţelepciune: „Fugi, copile, şi spală paharul ăsta, să-i punem suc la domnu’...”.
Ne-am întâlnit iarăşi la pomană. Era la masă cu mai mulţi oameni gălăgioşi. „Acuma ea o scăpat. Va fi mai greu pentru noi, aştia care am rămas...” zicea unul. „Dumnezeu să o odihnească! Că de-acum, vorba aia... morţii cu morţii şi viii cu viii...” adăuga un altul cu nasul roşu şi cu paharul pe jumătate plin. Nenea Ion mesteca încet dumicatul şi privea în gol. Ochii lui plângeau: „De-amu... e gata!...”. Paharul lui era pe jumătate gol...
După o săptămână nenea Ion a murit. Nu mi-a rămas de la el decât amintirea ochilor blanzi, plini de răspunsuri. Nenea Ion a murit neîmpăcat că nu s-au pus întrebările la care el ştia răspunsul.
Eu am acum o întrebare... pe care nu o mai am cui spune. Ce e trecutul? O amintire... o fotografie... o piatră...?
Viitor
De curând am fost la teatru. M-am dus să-mi văd un fost coleg, acum talentat actor. În ora petrecută aşteptând gongul de început am rememorat amintiri cu el, cu Doctorul. Zâmbeam, iar în suflet râdeam în hohote. Nu ne văzusem de 12 ani, aşa că îmi munceam mintea la un discurs de introducere. Mă gândeam că-l invidiez... avea o meserie frumoasă, călătorea, cunoştea oameni, avea faimă. Mă gândeam că nu e corect... eu îl dusesem pentru prima dată pe scenă, şi îmi era ciudă... Eu am văzut primul talentul ascuns... şi nimeni nu mă felicita pentru asta.
În timpul piesei l-am văzut transpirând. Şi actoria e o muncă, să ştii! Unde transpiri, te doare şi îţi doreşti tare mult pauza de masă. Şi meritul era al lui, el transpira. Şi aplauzele i se cuveneau cu vârf şi îndesat. Dar EU îl văzusem primul. Poate că dacă nu-l vedeam... cine ştie... poate ajungea macaragiu... sau operator PC la un depozit de materiale de construcţii... Cine ştie...
La sfârşit, atunci când toţi aplaudau actorul, eu mă aplaudam pe mine. Măcar aplauzele alea le meritam şi eu.
După puţin timp ne-am întâlnit jos, la o bere. M-a recunoscut imediat ce m-am apropiat, ne-am îmbrăţişat şi ne-am pupat. Şi iar ne-am îmbrăţişat. În cele din urmă, fără să-mi dea drumul mâinii mi-a spus: „Ştii că şi tu eşti vinovat pentru toate astea, nu?”. Mai mult nici n-am vrut să aflu... EU poruncisem în trecut viitorului actorului.
Mai am o întrebare. Ce e viitorul? Ce e, nene Ioane, viitorul? Nu cumva e ceva ce urmează să fie trecutul?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu