Oameni, oameni

          În general nu-mi propun să-i conving pe alţii de adevărul absolut al convingerilor mele. De data asta voi încerca, convins fiind că vor deschide ochii mult prea puţini. Să vorbim, aşadar, despre câini. Şi oameni.

          Se pare că toata agitaţia şi isteria s-a declanşat zilele trecute când s-a întâmplat o tragedie: un copil de 4 ani a murit muşcat de câini. Ăsta este rezumatul evenimentului. Imaginea completă este următoarea: o femeie îşi plimba cei doi nepoţi (de 6 şi 4 ani) prin parcul unui oraş (capitala statului membru UE) intoxicat de câini (şi nu numai); copiii scapă de sub supravegherea bunicii, sunt atacaţi de câini, cel mic fiind ucis. Cel mare va trăi toată viaţa cu o incurabilă teamă de câini, cel mai probabil asezonată cu nişte accese de furie. Nu mai vorbesc de durerea pierderii fratelui într-un mod atât de sălbatic. Iată o mostră de tragedie mai mică din valul de tragedii mici iscat de tragedia originară.

        Să vedem acum care au fost repercusiunile. Păi… imensa majoritate, consumatoare de Măruţă şi Gherghe (iarăşi tragedie) cere exterminarea animalelor imposibil de numeroase. Din toată ţara. Primarul capitalei, preocupat evident de soarta cetăţeanului, îşi concentrează energia spre organizarea unui referendum pentru eutanasierea animalelor şi promite că se va face voia poporului. Personalităţi politice, culturale, sportive şi ce mai avem noi prin bătătură încep fără avertisment să-şi strige indignarea şi să-şi declare mândri superioritatea rasei umane. Feisbucu’ şi Tuităru’ gem de posturi, stări, poze, link-uri. Problema Roşia Montana a căzut iremediabil pe locul doi, dacă nu mai jos. Febra începe să-i afecteze şi pe ceilalţi edili (aleşi!) ai ţării: unii încep să elaboreze strategii, alţii explică făloşi cum au rezolvat ei problema cu mult înainte de tragedia originară, chiar cu riscul proceselor penale. În urma anchetei s-a descoperit că de fapt câinele ucigaş fusese adoptat de o femeie, voluntar al unei asociaţii care apără câinii. Sau aşa ceva.

          Conferinţe de presă, comunicate, ştiri, mail-uri, mesaje, iniţiative legislative, luări de poziţie sau de cuvânt, luări la mişto, emisiuni cu imagini de la faţa locului, emisiuni cu invitaţi din familia mortului, alte ştiri, acţiuni de protest, contra-acţiuni pe bani europeni, reacţii din străinătate, hă-hă-hă, diverse încercări de recucerire a “votăcioşilor”, lacrimi, pe scurt preocupare. Destulă cât să simţi nevoia să închizi televizor, radio, calculator, telefon şi geamuri, să aştepţi să ţi se regleze pulsul şi apoi să rumegi în întuneric sintagma: “Ce uameni!...”. Uimit am fost să constat că în întuneric vezi mai bine lumina.

          Hai să stăm împreună în întuneric. Problema: câinii. Mai exact, sunt prea mulţi câini şi nu pot fi ţinuţi sub control. Ce înseamnă control? Înseamnă să fie făcut astfel încât câinii să nu incomodeze oamenii. În oraşul în care locuiesc acum, câinii şi-au înfipt atât de adânc rădăcinile în solul societăţii încât oamenii au învăţat să evite categoric teritoriile lor, să-i ocolească pe trotuar, au învăţat să nu fugă atunci când sunt lătraţi, au învăţat să nu meargă în parc decât în grupuri de minim 4 (dacă sunt şi copii mici grupul trebuie mărit). S-ar spune că oamenii au găsit o cale de a convieţui. Acum câţiva ani am văzut pentru prima dată un câine care aşteaptă la semafor. În oraşul revelaţiilor mele, Buzău. Ca o paranteză, tot acolo am văzut o metodă de a explica şoferilor că porţiunea haşurată de dinainte şi de după trecerea de pitoni nu e pentru parcare – nişte stâlpi voinici care să delimiteze zona. Revenind, în Buzău câinii au fost cei care au găsit calea de a convieţui. Pardon, de a supravieţui! Ăsta e aspectul care scapă majorităţii.

          Un episod cu câini din oraşul în care locuiesc acum: un nene umblă prin urbe cu o cameră video şi un aparat foto şi surprinde frânturi din viaţa noastră, unele mai urâte altele mai frumoase, pe care le dă la gazetă sau le pune pe blogul său ori aiurea pe net. Într-o zi a văzut următoarele: în mijlocul buricului târgului, în faţa unui magazin Billa o ţigancă îşi expunea imperfecţiunile corpului cerşind ajutorul trecătorilor. Mai încolo vreo 10 paşi, un nene cu barba înspicată, îmbrăcat în haine călugăreşti, cu o valiză de carton în care era o hârtie a4 tipărită cu poza unei mănăstiri şi nişte cuvinte multicolore, încadrată de două icoane cu rama de tablă, una catolică şi una ortodoxă, cerea bani aceloraşi trecători. Cât vezi cu ochii, vreo 10 câini, împrăştiaţi care pe unde pot. Într-o clipită ţiganca scoate dintr-o pungă de plastic o mână de plămâni şi alte măruntaie şi le aruncă celor mai apropiaţi câini. Reacţie firească, toţi câinii se reped la mâncare, câţiva cerşind mai mult de la cerşetoare. La fel de firesc, având mancare sub nas câinii devin agresivi cu trecătorii, o femeie fiind la un pas de a fi muşcata de fund. Femeia cheamă autorităţile. În scurt timp apar doi poliţişti, la fel de comunitari ca şi câinii. Ţiganca îşi ia tălpăşiţa. Poliţiştii alungă câinii. Poliţiştii nu-l observă pe călugărul cerşetor, ci pleacă într-o altă misiune. Câinii se întorc şi-şi dispută resturile, că poliţiştii n-au avut atâta minte să le arunce de pe trotuar. Un alt trecător l-a apostrofat pe reporter: “Bă, cap de pulă, tu n-ai treabă acasă? Ce tot filmezi pe aici?”. Nimeni din angajaţii Billa nu observă că din cauza câinilor au trei clienţi pe oră, deşi s-au cuibărit în centrul buricului târgului. Cine greşeşte, animalul sau omul? Ah, ştiu, sunt specimene care nu se ridică la condiţia de om…

          Să vă povestesc alt episod, în acelaşi oraş în care locuiesc acum. Pe aici îşi face veacul o trupă de (aţi ghicit) cerşetori, în frunte cu un moşulică destul de agresiv cu trecătorii. Agresiv în sensul că nu stă pe curul lui şi-şi plânge la vedere nemernicia ci iese în calea oamenilor sau îi urmăreşte insistent, învăluit într-o manta roasă mirosind previzibil. Eu am dat în toată viaţa mea de vreo trei ori bani cerşetorilor, de fiecare dată sedus de poveste, la fel ca în Filantropica. În ziua când m-am întâlnit cu moşulică şi trupa lui, am fost întâmpinat cu:

          - Săru’mâna, sănătate, dă-mi 10 bani să-mi iau o pâine!

          M-am uitat în palma unde avea vreo 5-6 monede argintii, apoi m-am uitat în ochii lui răutăcioşi şi am trecut mai departe. În urma mea am auzit mârâit printre dinţi:

          - N-ai 10 bani, mânca-mi-ai pula…

          M-am întors şi, fără cuvinte, i-am dat cu sete un şut în cur moşului. Moşul şi trupa au înmărmurit, în schimb s-a găsit altcineva cu cale să se afle în seamă:

          - Ce-ai, dom’le, cu sărmanul? Când ai ce pune pe masă şi unde pune capul nu te mai interesează de ceilalţi, nu?

          - M-o-njurat, zic.

          - Şi pentru aia trebuie să-l loveşti?

          A fost rândul meu sa rămân înmărmurit. Alte vorbe n-au mai fost. Ei, cine-i specimenul încă neom acum?

          Problema: câinii. Soluţia aleasă până acum: sau concentrare în adăposturi sau vaccinare, sterilizare şi eliberare. Soluţia asta a fost sugerată de prietenii şi sfetnicii noştri occidentali, unde sunt de 10 ori mai puţini câini şi unde oamenii au alt nivel de trai şi altă educaţie (îmi pare rău s-o recunosc). Nu exagerez deloc, am auzit pe cineva că a mâncat conserve de mâncare de pisici pentru că era mai ieftin. Adăposturile în Vest sunt numeroase, sunt încăpătoare, sunt finanţate cu bani grei. În Vest se promovează o cultură a dragostei pentru animale şi pentru natură în general, iar un adăpost îşi poate permite să viseze că mulţi locatari vor fi adoptaţi. În Vest este şi o poliţie a animalelor care te poate trage de coiţe numai pentru că animalul tău e stresat, nu mai vorbesc de faptul că nu-i dai de mâncare sau apă, îl exploatezi, îl baţi sau îl abandonezi pur şi simplu. În Vest există şi un sistem de sănătate dedicat exclusiv animalelor, unde poţi să-ţi tratezi canarul de conjunctivită acoperit de asigurarea medicală.

          Or, soluţia occidentală am ales s-o cârpim peste tencuiala noastră ruso-balcanică. La noi adăposturile sunt puţine, improvizate, duse în spate de câte un iubitor fanatic de animale pe lângă care s-a închegat o echipa de indivizi fără loc de muncă. Dacă un adăpost nu mai reuşeşte să supravieţuiască, animalele nu sunt preluate de alt adăpost ci sunt eliberate. La noi oamenii îşi iau un animal pe lângă casă doar dacă au nevoie de el (cu foarte rare excepţii). Iar atunci când sunt nevoiţi să ţină un animal, scot din el tot untul dar de bagat… îşi bagă pula. Doar pentru că toleranţa la suferinţă e mult mai mare la animal şi pentru că animalul nu poate povesti. Poliţia animalelor e sublimă la noi… Cât despre spitale şi clinici… aaa, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha,… asigurările noastre nu acoperă nici aspirina care aproape că răsare din pământ sterp. Câinii mulţi nu sunt o problemă ci o consecinţă a celorlalte probleme. Să omorâm toţi câinii şi în maxim 2 ani vom avea aceleaşi ştiri, tragedii, emisiuni, reacţii, proteste.

          Nu spune nimeni că în realitate copilul a fost omorât pe un teren privat, teren care trebuia îngrădit conform legii. Or, animalul încalcă proprietatea, că nu ştie carte, dar hingherul se opreşte la poarta, că n-are voie.

          Nu spune nimeni că femeia aceea nenorocită care a semnat actul de adopţie n-a făcut decât să îndeplinească o rutină şi a avut ghinion. Că este un circuit al câinilor din cauza adăposturilor insuficiente şi al legilor pline de “portiţe”. Nemaipomenind de talentul nostru românesc de a găsi astfel de portiţe.

          Nu spune nimeni că bunica celor doi copii este o babă iresponsabilă. Cum pula mea să scapi din vedere doi copii de 4 şi 6 ani într-un oraş îmbâcsit de câini??

          Nu spune nimeni că animalul n-a evoluat decât foarte puţin în milioanele de ani ale planetei şi că regulile după care SUPRAVIEŢUIESC sunt simple şi stricte, fără “portiţe” şi fără interpretări.

          Dacă ni s-ar lua puterea raţiunii probabil că n-am avea nicio şansa împotriva oricărui animal de pe planetă. Şi invers, dacă toate animalele ar avea puterea raţiunii am fi la fel de ameninţaţi cu exterminarea. Atunci să ne folosim mintea în loc să-i dăm la gioale celui care ne contrazice.

          Sunt perfect conştient că mi se va răzvrăti ştromeleagul dacă-mi fluturi sub nas o păsărică parfumată, dar încerc sa nu sar în sus ca un gibon, eventual să-mi camuflez umflătura. Băi, conducătorilor, nu mai fluturaţi sub nasul pulimii referendum despre eutanasierea animalelor la care nu v-aţi gândit atunci când a fost atacat un neamţ sau chiar omorât un japonez. Ci mai bine camuflaţi-vă nevoia de voturi şi faceţi, în pula mea, ce trebuie făcut! Iar dacă reuşiţi cumva să-mi mânjiţi conştiinţa cu sângele animalelor vă cer să-mi faceţi dreptate. Bunicul meu s-a stins de cancer – eutanasiaţi cancerul! Cumnatul meu a fost lovit de maşină – eutanasiaţi maşinile! Socrii mei au murit săraci răpuşi de sărăcie – eutanasiaţi dracului sărăcia!

          Şi voi, ceilalţi, nu fiţi câini!