Risipă

            Ieri m-a sunat mama, să-mi dea o veste proastă. Aşa de tare mi-e necaz că atunci când sună mama mă întreb mecanic ce s-o mai fi întâmplat. Dacă s-a întâmplat să sun eu, de dorul vocii ori curios despre ce mai e pe-acasă, n-am fost scutit de veşti proaste. Mă întreb dacă nu cumva tot spectacolul vieţii se desfăşoară la jumătatea drumului, iar începutul şi sfârşitul sunt nedemne de privirea plătitorului de bilet. Aşa, ca un măr, pe care-l curăţ de coajă şi arunc cotorul.

             N-am vorbit mult.

            - Alo?

            - Alo. Săru’ mâna! Ce s-a-ntâmplat?

            - Eşti la serviciu?

            - Da.

            - Îmi pare rău, aş fi vrut sa fii acasă. S-a întâmplat ceva şi nu ştiu cum să-ţi spun. Dacă vrei, sun mâine…

            - Ei, ce-ar putea fi să nu-mi poţi spune azi?

            Şi-a luat elan câteva secunde şi mi s-a descărcat dintr-o răsuflare:

            - Fosta ta învăţătoare a murit.

            - Vaaai!..

          Şi m-am oprit. Sau s-a oprit timpul, nu ştiu cu precizie. M-am rezemat cu o mână de perete în timp ce cealaltă se scurgea pe obraz agăţată de telefon. Am auzit ca de departe:

            - Alo, mai eşti?

            - Alo, da! Ăăăă… cum a murit? De ce? Adică… cum?

            - Avea cancer, mamă. De cancer s-a stins. Iuliana Rodenciuc… adică acum nu mai avea numele ăsta, că se căsătorise şi…

            - Ehhhh!… Ce fel de cancer, nu ştii?

            - Nu ştiu. Ştiu că a fost galopant. Din toamnă până acum a fost gata. Îmi pare rău, dar m-am gândit că ar trebui să ştii. Mâine o îngroapă. Să-i fim alături cu gândul măcar.

            - Nu-i nimic. Mulţumesc! Săru’ mâna!

            Am închis, mi-am îndesat mâinile în buzunare şi am ieşit afară, în vântul vioi dinspre nord. Iată cum sfârşitul lumii poate fi mai aproape decât mi-aş fi imaginat. Iată cum glumiţă de matinal radio – viaţa e scurtă şi merită murită – poate deveni repede o glumă nesărată. Gândurile mi se împrăştie în patru zări. Mi-o amintesc pe Iuliana; îmi amintesc vremurile cu Iuliana. Îmi amintesc de dragii muriţi iarna; iarna e o vreme bună de murit. Mâine bunica împlineşte 83 de ani. Mamaia, cum îi spunem noi. Mamaia, aşa măruntă şi roasă de vreme, e mai puternică decât iarna. Cred că numai Dumnezeu e mai puternic decât mamaia…

            Un coleg se iveşte din noapte şi intră în baraca măruntă şi roasă de vreme.

            - Dă, bă, o ţigară!

            Colegul se întoarce şi-ntinde pachetul desfăcut.

            - Foc ai?

            - N-am.

          Îmi aprind ţigara şi zăbovesc un răstimp cu mâinile la flacăra brichetei. Cu bricheta aprinsă, omul mă priveşte în ochi, apoi intră fără niciun cuvânt în baracă. Rămân cu gândurile mele împrăştiate. Vântul înteţit îmi ascute simţurile, ţigara iute şi puturoasă îmi amorţeşte mintea.

            Iuliana…. Iuliana a fost ceva ciudat în viaţa mea. Iuliana mi-a fost pe rând şi deodată mamă, soră, prietenă, iubită. Îmi plăcea Iuliana şi-mi era frică de ea. Cancelaria era Olimpul, pentru că acolo mergea Iuliana în pauze şi ieşea mereu zâmbind de acolo. Iuliana îşi pierdea repede cumpătul cu noi, prima ei clasă. Pe vremea aceea trebuia să o strigăm “tovarăşa învăţătoare”; mie îmi ieşea doar “toarşa-nţtoare”. Îmi plăcea că avea boală pe… Iuliana, colega aia nesuferită, grasă şi cu voce prea piţigăiată. Îmi plăcea când o tragea de păr. Şi când îl trăgea de perciuni pe Preda, “smardoiul” clasei, îmi plăcea.

            Îmi plăcea cum mirosea Iuliana. Îmi plăcea cum cânta Iuliana. Într-o zi, la ora de muzică, a adus un pick-up şi câteva discuri. A pus Carmen de Bizet, l-a făcut încet şi ne-a întrebat ce muzică ascultăm noi. Pe mine tata mă hrănea vârtos cu Sofia Vicoveanca, Nelu Bălăşoiu, Maria Cornescu, Nicolae Sabău şi toata generaţia lor cu adevărat de aur, alături de Victor Socaciu, Angela Similea, Marius Ţeicu, Savoy şi alţi şlăgăroşi. Printre cele 274 de discuri erau rătăcite un ABBA, un Country & Western care mai târziu s-a dovedit a fi Andrieş, un Julio Iglesias şi un Donna Summers. Deci eram doxă. Şi mai ştiam că e de bon-ton să-ţi placă muzica, lectura şi călătoriile, aşa că am răspuns afectat:

            - Toarşa’nţtoare, mie îmi place orice muzică în afară de roc şi gez.

            - Hm… mai este şi altfel de muzică?

            Genul ăsta de răspunsuri au lăsat urme ca-n ceară, urme pe care le-am cercetat mai apoi. Târziu am aflat ca roc şi gez erau rock şi jazz, mai târziu am realizat că răspunsul meu era, clar, răspunsul pe care l-ar fi dat tata şi prea târziu am înţeles ce fel de om era cea care mi-a spus mie odată “Tu eşti copilul meu, mă!”.

            Cel mai tare îmi plăcea cum povestea. Da, clar, era o melancolică. Se aşeza la catedră, lângă geam şi povestea. Soarele inunda clasa prin ferestrele uriaşe cu grilaje de fier, afară sfârâiau guguştiucii şi Iuliana povestea. Şi era atât de bine… Povestea cum a fost la “Noi, cei din linia întâi” şi “da, e un film numai zgomot şi fum, dar ăsta a fost războiul: zgomot şi fum”. Sau cum “copiii capitanului Grant au aflat despre tatăl lor după ce au găsit un mesaj în pântecele unui rechin uriaş. Mesajul era într-o sticlă – aşa se trimiteau pe atunci mesaje – şi era scris în mai multe limbi, ceea ce i-a cam încurcat pe copii. Se scria în mesaj că tatăl lor… nu vă spun mai multe. Cine vrea un 10 îmi spune săptămâna viitoare ce scria în mesaj”. Săptămâna viitoare toată clasa (mai puţin Preda) era la bordul yachtului Duncan.

            Iuliana mi-a predat prima lecţie de democraţie într-o vreme când astfel de lecţii puteau fi plătite şi cu viaţa. Într-o vreme când erau comandanţi de grupă –  cu şnur roşu, comandanţi de detaşament – cu şnur galben şi comandanţi de unitate – cu şnur albastru.

            - Copii, trebuie să învăţaţi (şi iar şi iar să învăţaţi) dacă vreţi să ajungeţi în frunte. Comandantul vostru de unitate, cel de detaşament şi comandanţii voştri de grupă au ajuns comandanţi pentru că au învăţat conştiincios. Nu pot, însă, să vă ascund că mai sunt şi alte căi prin care puteţi ajunge în frunte. Una din astea este – se aude şi la tine musiu Preda? – este voinţa mulţimii. Tineţi minte, voinţa mulţimii.

            Avea Iuliana un nu ştiu ce că ar fi putut să ne zică şi despre ideea de creştinism a lui Lenin că tot cu gurile căscate am fi ascultat.

            - O să şi exersăm această voinţă a mulţimii. Oamenii sunt ca oile. Fără-ndoială într-o stână în frunte se cuvine să stea ciobanul. Dintre el, oi, măgar şi câini voi pe cine aţi pune şef? Problema este că pe oi nu le întreabă nimeni pe cine vor în fruntea lor. De multe ori se întâmplă ca oile să nu-şi asculte ciobanul, ci să se ia după oile rebele (adică mai obraznice). Atunci se cheamă că şi-au exprimat voinţa.

            Când făcea pauză era o linişte în care auzeai respiraţia vecinului.

            - De pildă, la noi în clasă cel mai bun elev este Nicoleta deci ea este şi comandant de detaşament. Dar să vedem pe cine aţi dori voi în frunte. Preda, tu cine vrei să fie şeful clasei?

            - Eu aş vrea să fiu eu, tovarăşa…

            - Să ne ferească Dumnezeu! Stai jos, trogloditule! Ioniţă, tu pe cine vrei?

            - Nu ştiu, tovarăşa-nvăţătoare, îngaimă Ioniţă după un răgaz de gândire.

            - Dar cum te cheamă ştii, Ioniţă? Uitaţi cum facem: Preda s-a propus singur iar eu il propun pe Moromete. Vă gândiţi până mâine pe cine vreţi şef. Mâine la ultima oră VOTĂM. Moromete şi Preda, până mâine voi vorbiţi cu fiecare şi încercaţi să-i convingeţi că pe voi trebuie să vă aleagă. Cel cu mai multe voturi va fi ales şeful clasei şi va fi propus comandant de detaşament. Dacă mai sunt şi alţii care vor să fie şef de clasă, să facă acelaşi lucru. Mâine puteţi alege pe oricine doriţi din clasă.

            Eu eram deja comandant de grupă şi nu-mi doream mai mult. Aşa că am investit în campania mea electorală tot atâta energie câtă apă caldă primeam miercurea la prânz. În schimb Preda m-a surprins. Îşi schimba tactica de la om la om:

            - Ioniţă, îţi place pâinea unsă cu margarină? Că mama o primit de undeva multă margarină, şi poate să-mi dea chiar şi trei sau patru felii.

ori

            - Băăă, poate vrei să vin în faţa blocului la tine cu gaşca…

ori

            - Te spun lu’ taică-tu că ai fumat…

            - Când am fumat? Că n-am fumat niciodată…

            - Poate, da’ taică-tu o să mă creadă…

ori pe una o trăgea de păr, ori pe alta o înghesuia cum ştia el mai bine, ori pe unul îl scuipa şi-i punea piedică, ori altuia îi promitea ţeava din plastic şi 40 de hârtii gata tăiate pentru cornete, în sfârşit tot arsenalul unui presupus delincvent la vârsta dinţilor de lapte.

            Vreo doi au venit la mine şi mi-au spus mândri şi plini de speranţă: “Pe tine te aleg!”. Începeam să prind gustul victoriei în faţa lui Preda, în faţa Nicoletei şi în faţa sistemului. Era mult mai interesant sistemul ăsta: nu trebuia să fii mai bun ca toţi ci mai bun ca cealaltă opţiune o mulţimii. Voinţa mulţimii era o jucărie nouă.

            În urma votului Preda a obţinut 2 voturi din 32. Eu am obţinut 14. Pe celelalte le culesese Nicoleta. Îşi făcuse “campanie” singură având pe “platforma program” un singur punct: mutarea lui Preda în altă clasă. Aşa o sfătuise Iuliana.

…

            Ieri a fost o zi grea. Cel mai greu mi-a fost când am aflat că a murit Iuliana, mama, sora, prietena şi iubita mea. Azi, pe când sufletul ei eliberat se va fi întâlnit cu alţi dragi ai mei, trupul ei murdar de boală se va fi întors în murdărie. Cumplit blestem cancerul ăsta. Cumplit şi pentru cel blestemat şi pentru cei de lângă el.

            Ultima dată când am văzut-o pe Iuliana împărţea nişte premii. Unul dintre premiaţi eram eu şi m-a întrebat:

            - Ce alegi între discul ăsta cu poveşti şi volumul ăsta de Byron?

            Am ales discul. Nu ştiu şi nu voi mai afla niciodată, însă cred că am dezamăgit-o.

            Au trecut douăzeci de ani de atunci până când mama i-a dat de urmă. Se căsătorise, divorţase, copilul ei creştea o pramatie, renunţase la învăţământul care nu-i dădea nimic luându-i tot şi se lăsase amăgită de un miraj nu cu mult mai prejos, avocatura. Dar rămăsese neschimbată, după zisa mamei. Am ticluit o poveste şi am sunat (după douăzeci de ani):

            - Bună ziua! Doamna Iuliana? Ma numesc Lupu Laurian si am o problemă în care aş vrea să mă ajutaţi. E o poveste lungă, poate ar fi mai bine să ne întâlnim; e vorba despre un teren…

            - Moromete, tu eşti?

            Am tăcut uluit.

            - Mă, eu sunt în Bulgaria acum, în concediu. Dar tu rămâi copilul meu, mă. Ne vedem după ce mă întorc….

            Astăzi pământul se întoarce în pământ şi eu îmi acopăr regretele cu ruşinea suficienţei mele.

            Îmi fac drum la birou unde trebuie să completez un formular. Mr. X îşi dă duhul în încercarea de a tipări un document de o pagină. Mr. Y îşi umple cana cu cafea şi iese mormăind din birou. Intră din nou, un pic mai grăbit. În timp ce eu semnez formularul şi-l las pe tejghea, mr. Y scoate un Kent lung:

            - M-am dus la luptă fără muniţie.

            - Ai văzut ce poză ai pe pachet? întreabă mr. X.

            Era poza ţigării care se îndoaie sugestiv în jos.

            - Am văzut, zâmbeşte mr. Y. Am întrebat la chioşc dacă n-au de-alea cu cancer.

            I-am lăsat pe X şi Y în urmă, cu tot cu veselia lor grotescă.

            La mulţi ani, mamaie! Pe curând, Iuliana!