Oameni, oameni

          În general nu-mi propun să-i conving pe alţii de adevărul absolut al convingerilor mele. De data asta voi încerca, convins fiind că vor deschide ochii mult prea puţini. Să vorbim, aşadar, despre câini. Şi oameni.

          Se pare că toata agitaţia şi isteria s-a declanşat zilele trecute când s-a întâmplat o tragedie: un copil de 4 ani a murit muşcat de câini. Ăsta este rezumatul evenimentului. Imaginea completă este următoarea: o femeie îşi plimba cei doi nepoţi (de 6 şi 4 ani) prin parcul unui oraş (capitala statului membru UE) intoxicat de câini (şi nu numai); copiii scapă de sub supravegherea bunicii, sunt atacaţi de câini, cel mic fiind ucis. Cel mare va trăi toată viaţa cu o incurabilă teamă de câini, cel mai probabil asezonată cu nişte accese de furie. Nu mai vorbesc de durerea pierderii fratelui într-un mod atât de sălbatic. Iată o mostră de tragedie mai mică din valul de tragedii mici iscat de tragedia originară.

        Să vedem acum care au fost repercusiunile. Păi… imensa majoritate, consumatoare de Măruţă şi Gherghe (iarăşi tragedie) cere exterminarea animalelor imposibil de numeroase. Din toată ţara. Primarul capitalei, preocupat evident de soarta cetăţeanului, îşi concentrează energia spre organizarea unui referendum pentru eutanasierea animalelor şi promite că se va face voia poporului. Personalităţi politice, culturale, sportive şi ce mai avem noi prin bătătură încep fără avertisment să-şi strige indignarea şi să-şi declare mândri superioritatea rasei umane. Feisbucu’ şi Tuităru’ gem de posturi, stări, poze, link-uri. Problema Roşia Montana a căzut iremediabil pe locul doi, dacă nu mai jos. Febra începe să-i afecteze şi pe ceilalţi edili (aleşi!) ai ţării: unii încep să elaboreze strategii, alţii explică făloşi cum au rezolvat ei problema cu mult înainte de tragedia originară, chiar cu riscul proceselor penale. În urma anchetei s-a descoperit că de fapt câinele ucigaş fusese adoptat de o femeie, voluntar al unei asociaţii care apără câinii. Sau aşa ceva.

          Conferinţe de presă, comunicate, ştiri, mail-uri, mesaje, iniţiative legislative, luări de poziţie sau de cuvânt, luări la mişto, emisiuni cu imagini de la faţa locului, emisiuni cu invitaţi din familia mortului, alte ştiri, acţiuni de protest, contra-acţiuni pe bani europeni, reacţii din străinătate, hă-hă-hă, diverse încercări de recucerire a “votăcioşilor”, lacrimi, pe scurt preocupare. Destulă cât să simţi nevoia să închizi televizor, radio, calculator, telefon şi geamuri, să aştepţi să ţi se regleze pulsul şi apoi să rumegi în întuneric sintagma: “Ce uameni!...”. Uimit am fost să constat că în întuneric vezi mai bine lumina.

          Hai să stăm împreună în întuneric. Problema: câinii. Mai exact, sunt prea mulţi câini şi nu pot fi ţinuţi sub control. Ce înseamnă control? Înseamnă să fie făcut astfel încât câinii să nu incomodeze oamenii. În oraşul în care locuiesc acum, câinii şi-au înfipt atât de adânc rădăcinile în solul societăţii încât oamenii au învăţat să evite categoric teritoriile lor, să-i ocolească pe trotuar, au învăţat să nu fugă atunci când sunt lătraţi, au învăţat să nu meargă în parc decât în grupuri de minim 4 (dacă sunt şi copii mici grupul trebuie mărit). S-ar spune că oamenii au găsit o cale de a convieţui. Acum câţiva ani am văzut pentru prima dată un câine care aşteaptă la semafor. În oraşul revelaţiilor mele, Buzău. Ca o paranteză, tot acolo am văzut o metodă de a explica şoferilor că porţiunea haşurată de dinainte şi de după trecerea de pitoni nu e pentru parcare – nişte stâlpi voinici care să delimiteze zona. Revenind, în Buzău câinii au fost cei care au găsit calea de a convieţui. Pardon, de a supravieţui! Ăsta e aspectul care scapă majorităţii.

          Un episod cu câini din oraşul în care locuiesc acum: un nene umblă prin urbe cu o cameră video şi un aparat foto şi surprinde frânturi din viaţa noastră, unele mai urâte altele mai frumoase, pe care le dă la gazetă sau le pune pe blogul său ori aiurea pe net. Într-o zi a văzut următoarele: în mijlocul buricului târgului, în faţa unui magazin Billa o ţigancă îşi expunea imperfecţiunile corpului cerşind ajutorul trecătorilor. Mai încolo vreo 10 paşi, un nene cu barba înspicată, îmbrăcat în haine călugăreşti, cu o valiză de carton în care era o hârtie a4 tipărită cu poza unei mănăstiri şi nişte cuvinte multicolore, încadrată de două icoane cu rama de tablă, una catolică şi una ortodoxă, cerea bani aceloraşi trecători. Cât vezi cu ochii, vreo 10 câini, împrăştiaţi care pe unde pot. Într-o clipită ţiganca scoate dintr-o pungă de plastic o mână de plămâni şi alte măruntaie şi le aruncă celor mai apropiaţi câini. Reacţie firească, toţi câinii se reped la mâncare, câţiva cerşind mai mult de la cerşetoare. La fel de firesc, având mancare sub nas câinii devin agresivi cu trecătorii, o femeie fiind la un pas de a fi muşcata de fund. Femeia cheamă autorităţile. În scurt timp apar doi poliţişti, la fel de comunitari ca şi câinii. Ţiganca îşi ia tălpăşiţa. Poliţiştii alungă câinii. Poliţiştii nu-l observă pe călugărul cerşetor, ci pleacă într-o altă misiune. Câinii se întorc şi-şi dispută resturile, că poliţiştii n-au avut atâta minte să le arunce de pe trotuar. Un alt trecător l-a apostrofat pe reporter: “Bă, cap de pulă, tu n-ai treabă acasă? Ce tot filmezi pe aici?”. Nimeni din angajaţii Billa nu observă că din cauza câinilor au trei clienţi pe oră, deşi s-au cuibărit în centrul buricului târgului. Cine greşeşte, animalul sau omul? Ah, ştiu, sunt specimene care nu se ridică la condiţia de om…

          Să vă povestesc alt episod, în acelaşi oraş în care locuiesc acum. Pe aici îşi face veacul o trupă de (aţi ghicit) cerşetori, în frunte cu un moşulică destul de agresiv cu trecătorii. Agresiv în sensul că nu stă pe curul lui şi-şi plânge la vedere nemernicia ci iese în calea oamenilor sau îi urmăreşte insistent, învăluit într-o manta roasă mirosind previzibil. Eu am dat în toată viaţa mea de vreo trei ori bani cerşetorilor, de fiecare dată sedus de poveste, la fel ca în Filantropica. În ziua când m-am întâlnit cu moşulică şi trupa lui, am fost întâmpinat cu:

          - Săru’mâna, sănătate, dă-mi 10 bani să-mi iau o pâine!

          M-am uitat în palma unde avea vreo 5-6 monede argintii, apoi m-am uitat în ochii lui răutăcioşi şi am trecut mai departe. În urma mea am auzit mârâit printre dinţi:

          - N-ai 10 bani, mânca-mi-ai pula…

          M-am întors şi, fără cuvinte, i-am dat cu sete un şut în cur moşului. Moşul şi trupa au înmărmurit, în schimb s-a găsit altcineva cu cale să se afle în seamă:

          - Ce-ai, dom’le, cu sărmanul? Când ai ce pune pe masă şi unde pune capul nu te mai interesează de ceilalţi, nu?

          - M-o-njurat, zic.

          - Şi pentru aia trebuie să-l loveşti?

          A fost rândul meu sa rămân înmărmurit. Alte vorbe n-au mai fost. Ei, cine-i specimenul încă neom acum?

          Problema: câinii. Soluţia aleasă până acum: sau concentrare în adăposturi sau vaccinare, sterilizare şi eliberare. Soluţia asta a fost sugerată de prietenii şi sfetnicii noştri occidentali, unde sunt de 10 ori mai puţini câini şi unde oamenii au alt nivel de trai şi altă educaţie (îmi pare rău s-o recunosc). Nu exagerez deloc, am auzit pe cineva că a mâncat conserve de mâncare de pisici pentru că era mai ieftin. Adăposturile în Vest sunt numeroase, sunt încăpătoare, sunt finanţate cu bani grei. În Vest se promovează o cultură a dragostei pentru animale şi pentru natură în general, iar un adăpost îşi poate permite să viseze că mulţi locatari vor fi adoptaţi. În Vest este şi o poliţie a animalelor care te poate trage de coiţe numai pentru că animalul tău e stresat, nu mai vorbesc de faptul că nu-i dai de mâncare sau apă, îl exploatezi, îl baţi sau îl abandonezi pur şi simplu. În Vest există şi un sistem de sănătate dedicat exclusiv animalelor, unde poţi să-ţi tratezi canarul de conjunctivită acoperit de asigurarea medicală.

          Or, soluţia occidentală am ales s-o cârpim peste tencuiala noastră ruso-balcanică. La noi adăposturile sunt puţine, improvizate, duse în spate de câte un iubitor fanatic de animale pe lângă care s-a închegat o echipa de indivizi fără loc de muncă. Dacă un adăpost nu mai reuşeşte să supravieţuiască, animalele nu sunt preluate de alt adăpost ci sunt eliberate. La noi oamenii îşi iau un animal pe lângă casă doar dacă au nevoie de el (cu foarte rare excepţii). Iar atunci când sunt nevoiţi să ţină un animal, scot din el tot untul dar de bagat… îşi bagă pula. Doar pentru că toleranţa la suferinţă e mult mai mare la animal şi pentru că animalul nu poate povesti. Poliţia animalelor e sublimă la noi… Cât despre spitale şi clinici… aaa, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha,… asigurările noastre nu acoperă nici aspirina care aproape că răsare din pământ sterp. Câinii mulţi nu sunt o problemă ci o consecinţă a celorlalte probleme. Să omorâm toţi câinii şi în maxim 2 ani vom avea aceleaşi ştiri, tragedii, emisiuni, reacţii, proteste.

          Nu spune nimeni că în realitate copilul a fost omorât pe un teren privat, teren care trebuia îngrădit conform legii. Or, animalul încalcă proprietatea, că nu ştie carte, dar hingherul se opreşte la poarta, că n-are voie.

          Nu spune nimeni că femeia aceea nenorocită care a semnat actul de adopţie n-a făcut decât să îndeplinească o rutină şi a avut ghinion. Că este un circuit al câinilor din cauza adăposturilor insuficiente şi al legilor pline de “portiţe”. Nemaipomenind de talentul nostru românesc de a găsi astfel de portiţe.

          Nu spune nimeni că bunica celor doi copii este o babă iresponsabilă. Cum pula mea să scapi din vedere doi copii de 4 şi 6 ani într-un oraş îmbâcsit de câini??

          Nu spune nimeni că animalul n-a evoluat decât foarte puţin în milioanele de ani ale planetei şi că regulile după care SUPRAVIEŢUIESC sunt simple şi stricte, fără “portiţe” şi fără interpretări.

          Dacă ni s-ar lua puterea raţiunii probabil că n-am avea nicio şansa împotriva oricărui animal de pe planetă. Şi invers, dacă toate animalele ar avea puterea raţiunii am fi la fel de ameninţaţi cu exterminarea. Atunci să ne folosim mintea în loc să-i dăm la gioale celui care ne contrazice.

          Sunt perfect conştient că mi se va răzvrăti ştromeleagul dacă-mi fluturi sub nas o păsărică parfumată, dar încerc sa nu sar în sus ca un gibon, eventual să-mi camuflez umflătura. Băi, conducătorilor, nu mai fluturaţi sub nasul pulimii referendum despre eutanasierea animalelor la care nu v-aţi gândit atunci când a fost atacat un neamţ sau chiar omorât un japonez. Ci mai bine camuflaţi-vă nevoia de voturi şi faceţi, în pula mea, ce trebuie făcut! Iar dacă reuşiţi cumva să-mi mânjiţi conştiinţa cu sângele animalelor vă cer să-mi faceţi dreptate. Bunicul meu s-a stins de cancer – eutanasiaţi cancerul! Cumnatul meu a fost lovit de maşină – eutanasiaţi maşinile! Socrii mei au murit săraci răpuşi de sărăcie – eutanasiaţi dracului sărăcia!

          Şi voi, ceilalţi, nu fiţi câini!

Risipă

            Ieri m-a sunat mama, să-mi dea o veste proastă. Aşa de tare mi-e necaz că atunci când sună mama mă întreb mecanic ce s-o mai fi întâmplat. Dacă s-a întâmplat să sun eu, de dorul vocii ori curios despre ce mai e pe-acasă, n-am fost scutit de veşti proaste. Mă întreb dacă nu cumva tot spectacolul vieţii se desfăşoară la jumătatea drumului, iar începutul şi sfârşitul sunt nedemne de privirea plătitorului de bilet. Aşa, ca un măr, pe care-l curăţ de coajă şi arunc cotorul.

             N-am vorbit mult.

            - Alo?

            - Alo. Săru’ mâna! Ce s-a-ntâmplat?

            - Eşti la serviciu?

            - Da.

            - Îmi pare rău, aş fi vrut sa fii acasă. S-a întâmplat ceva şi nu ştiu cum să-ţi spun. Dacă vrei, sun mâine…

            - Ei, ce-ar putea fi să nu-mi poţi spune azi?

            Şi-a luat elan câteva secunde şi mi s-a descărcat dintr-o răsuflare:

            - Fosta ta învăţătoare a murit.

            - Vaaai!..

          Şi m-am oprit. Sau s-a oprit timpul, nu ştiu cu precizie. M-am rezemat cu o mână de perete în timp ce cealaltă se scurgea pe obraz agăţată de telefon. Am auzit ca de departe:

            - Alo, mai eşti?

            - Alo, da! Ăăăă… cum a murit? De ce? Adică… cum?

            - Avea cancer, mamă. De cancer s-a stins. Iuliana Rodenciuc… adică acum nu mai avea numele ăsta, că se căsătorise şi…

            - Ehhhh!… Ce fel de cancer, nu ştii?

            - Nu ştiu. Ştiu că a fost galopant. Din toamnă până acum a fost gata. Îmi pare rău, dar m-am gândit că ar trebui să ştii. Mâine o îngroapă. Să-i fim alături cu gândul măcar.

            - Nu-i nimic. Mulţumesc! Săru’ mâna!

            Am închis, mi-am îndesat mâinile în buzunare şi am ieşit afară, în vântul vioi dinspre nord. Iată cum sfârşitul lumii poate fi mai aproape decât mi-aş fi imaginat. Iată cum glumiţă de matinal radio – viaţa e scurtă şi merită murită – poate deveni repede o glumă nesărată. Gândurile mi se împrăştie în patru zări. Mi-o amintesc pe Iuliana; îmi amintesc vremurile cu Iuliana. Îmi amintesc de dragii muriţi iarna; iarna e o vreme bună de murit. Mâine bunica împlineşte 83 de ani. Mamaia, cum îi spunem noi. Mamaia, aşa măruntă şi roasă de vreme, e mai puternică decât iarna. Cred că numai Dumnezeu e mai puternic decât mamaia…

            Un coleg se iveşte din noapte şi intră în baraca măruntă şi roasă de vreme.

            - Dă, bă, o ţigară!

            Colegul se întoarce şi-ntinde pachetul desfăcut.

            - Foc ai?

            - N-am.

          Îmi aprind ţigara şi zăbovesc un răstimp cu mâinile la flacăra brichetei. Cu bricheta aprinsă, omul mă priveşte în ochi, apoi intră fără niciun cuvânt în baracă. Rămân cu gândurile mele împrăştiate. Vântul înteţit îmi ascute simţurile, ţigara iute şi puturoasă îmi amorţeşte mintea.

            Iuliana…. Iuliana a fost ceva ciudat în viaţa mea. Iuliana mi-a fost pe rând şi deodată mamă, soră, prietenă, iubită. Îmi plăcea Iuliana şi-mi era frică de ea. Cancelaria era Olimpul, pentru că acolo mergea Iuliana în pauze şi ieşea mereu zâmbind de acolo. Iuliana îşi pierdea repede cumpătul cu noi, prima ei clasă. Pe vremea aceea trebuia să o strigăm “tovarăşa învăţătoare”; mie îmi ieşea doar “toarşa-nţtoare”. Îmi plăcea că avea boală pe… Iuliana, colega aia nesuferită, grasă şi cu voce prea piţigăiată. Îmi plăcea când o tragea de păr. Şi când îl trăgea de perciuni pe Preda, “smardoiul” clasei, îmi plăcea.

            Îmi plăcea cum mirosea Iuliana. Îmi plăcea cum cânta Iuliana. Într-o zi, la ora de muzică, a adus un pick-up şi câteva discuri. A pus Carmen de Bizet, l-a făcut încet şi ne-a întrebat ce muzică ascultăm noi. Pe mine tata mă hrănea vârtos cu Sofia Vicoveanca, Nelu Bălăşoiu, Maria Cornescu, Nicolae Sabău şi toata generaţia lor cu adevărat de aur, alături de Victor Socaciu, Angela Similea, Marius Ţeicu, Savoy şi alţi şlăgăroşi. Printre cele 274 de discuri erau rătăcite un ABBA, un Country & Western care mai târziu s-a dovedit a fi Andrieş, un Julio Iglesias şi un Donna Summers. Deci eram doxă. Şi mai ştiam că e de bon-ton să-ţi placă muzica, lectura şi călătoriile, aşa că am răspuns afectat:

            - Toarşa’nţtoare, mie îmi place orice muzică în afară de roc şi gez.

            - Hm… mai este şi altfel de muzică?

            Genul ăsta de răspunsuri au lăsat urme ca-n ceară, urme pe care le-am cercetat mai apoi. Târziu am aflat ca roc şi gez erau rock şi jazz, mai târziu am realizat că răspunsul meu era, clar, răspunsul pe care l-ar fi dat tata şi prea târziu am înţeles ce fel de om era cea care mi-a spus mie odată “Tu eşti copilul meu, mă!”.

            Cel mai tare îmi plăcea cum povestea. Da, clar, era o melancolică. Se aşeza la catedră, lângă geam şi povestea. Soarele inunda clasa prin ferestrele uriaşe cu grilaje de fier, afară sfârâiau guguştiucii şi Iuliana povestea. Şi era atât de bine… Povestea cum a fost la “Noi, cei din linia întâi” şi “da, e un film numai zgomot şi fum, dar ăsta a fost războiul: zgomot şi fum”. Sau cum “copiii capitanului Grant au aflat despre tatăl lor după ce au găsit un mesaj în pântecele unui rechin uriaş. Mesajul era într-o sticlă – aşa se trimiteau pe atunci mesaje – şi era scris în mai multe limbi, ceea ce i-a cam încurcat pe copii. Se scria în mesaj că tatăl lor… nu vă spun mai multe. Cine vrea un 10 îmi spune săptămâna viitoare ce scria în mesaj”. Săptămâna viitoare toată clasa (mai puţin Preda) era la bordul yachtului Duncan.

            Iuliana mi-a predat prima lecţie de democraţie într-o vreme când astfel de lecţii puteau fi plătite şi cu viaţa. Într-o vreme când erau comandanţi de grupă –  cu şnur roşu, comandanţi de detaşament – cu şnur galben şi comandanţi de unitate – cu şnur albastru.

            - Copii, trebuie să învăţaţi (şi iar şi iar să învăţaţi) dacă vreţi să ajungeţi în frunte. Comandantul vostru de unitate, cel de detaşament şi comandanţii voştri de grupă au ajuns comandanţi pentru că au învăţat conştiincios. Nu pot, însă, să vă ascund că mai sunt şi alte căi prin care puteţi ajunge în frunte. Una din astea este – se aude şi la tine musiu Preda? – este voinţa mulţimii. Tineţi minte, voinţa mulţimii.

            Avea Iuliana un nu ştiu ce că ar fi putut să ne zică şi despre ideea de creştinism a lui Lenin că tot cu gurile căscate am fi ascultat.

            - O să şi exersăm această voinţă a mulţimii. Oamenii sunt ca oile. Fără-ndoială într-o stână în frunte se cuvine să stea ciobanul. Dintre el, oi, măgar şi câini voi pe cine aţi pune şef? Problema este că pe oi nu le întreabă nimeni pe cine vor în fruntea lor. De multe ori se întâmplă ca oile să nu-şi asculte ciobanul, ci să se ia după oile rebele (adică mai obraznice). Atunci se cheamă că şi-au exprimat voinţa.

            Când făcea pauză era o linişte în care auzeai respiraţia vecinului.

            - De pildă, la noi în clasă cel mai bun elev este Nicoleta deci ea este şi comandant de detaşament. Dar să vedem pe cine aţi dori voi în frunte. Preda, tu cine vrei să fie şeful clasei?

            - Eu aş vrea să fiu eu, tovarăşa…

            - Să ne ferească Dumnezeu! Stai jos, trogloditule! Ioniţă, tu pe cine vrei?

            - Nu ştiu, tovarăşa-nvăţătoare, îngaimă Ioniţă după un răgaz de gândire.

            - Dar cum te cheamă ştii, Ioniţă? Uitaţi cum facem: Preda s-a propus singur iar eu il propun pe Moromete. Vă gândiţi până mâine pe cine vreţi şef. Mâine la ultima oră VOTĂM. Moromete şi Preda, până mâine voi vorbiţi cu fiecare şi încercaţi să-i convingeţi că pe voi trebuie să vă aleagă. Cel cu mai multe voturi va fi ales şeful clasei şi va fi propus comandant de detaşament. Dacă mai sunt şi alţii care vor să fie şef de clasă, să facă acelaşi lucru. Mâine puteţi alege pe oricine doriţi din clasă.

            Eu eram deja comandant de grupă şi nu-mi doream mai mult. Aşa că am investit în campania mea electorală tot atâta energie câtă apă caldă primeam miercurea la prânz. În schimb Preda m-a surprins. Îşi schimba tactica de la om la om:

            - Ioniţă, îţi place pâinea unsă cu margarină? Că mama o primit de undeva multă margarină, şi poate să-mi dea chiar şi trei sau patru felii.

ori

            - Băăă, poate vrei să vin în faţa blocului la tine cu gaşca…

ori

            - Te spun lu’ taică-tu că ai fumat…

            - Când am fumat? Că n-am fumat niciodată…

            - Poate, da’ taică-tu o să mă creadă…

ori pe una o trăgea de păr, ori pe alta o înghesuia cum ştia el mai bine, ori pe unul îl scuipa şi-i punea piedică, ori altuia îi promitea ţeava din plastic şi 40 de hârtii gata tăiate pentru cornete, în sfârşit tot arsenalul unui presupus delincvent la vârsta dinţilor de lapte.

            Vreo doi au venit la mine şi mi-au spus mândri şi plini de speranţă: “Pe tine te aleg!”. Începeam să prind gustul victoriei în faţa lui Preda, în faţa Nicoletei şi în faţa sistemului. Era mult mai interesant sistemul ăsta: nu trebuia să fii mai bun ca toţi ci mai bun ca cealaltă opţiune o mulţimii. Voinţa mulţimii era o jucărie nouă.

            În urma votului Preda a obţinut 2 voturi din 32. Eu am obţinut 14. Pe celelalte le culesese Nicoleta. Îşi făcuse “campanie” singură având pe “platforma program” un singur punct: mutarea lui Preda în altă clasă. Aşa o sfătuise Iuliana.

…

            Ieri a fost o zi grea. Cel mai greu mi-a fost când am aflat că a murit Iuliana, mama, sora, prietena şi iubita mea. Azi, pe când sufletul ei eliberat se va fi întâlnit cu alţi dragi ai mei, trupul ei murdar de boală se va fi întors în murdărie. Cumplit blestem cancerul ăsta. Cumplit şi pentru cel blestemat şi pentru cei de lângă el.

            Ultima dată când am văzut-o pe Iuliana împărţea nişte premii. Unul dintre premiaţi eram eu şi m-a întrebat:

            - Ce alegi între discul ăsta cu poveşti şi volumul ăsta de Byron?

            Am ales discul. Nu ştiu şi nu voi mai afla niciodată, însă cred că am dezamăgit-o.

            Au trecut douăzeci de ani de atunci până când mama i-a dat de urmă. Se căsătorise, divorţase, copilul ei creştea o pramatie, renunţase la învăţământul care nu-i dădea nimic luându-i tot şi se lăsase amăgită de un miraj nu cu mult mai prejos, avocatura. Dar rămăsese neschimbată, după zisa mamei. Am ticluit o poveste şi am sunat (după douăzeci de ani):

            - Bună ziua! Doamna Iuliana? Ma numesc Lupu Laurian si am o problemă în care aş vrea să mă ajutaţi. E o poveste lungă, poate ar fi mai bine să ne întâlnim; e vorba despre un teren…

            - Moromete, tu eşti?

            Am tăcut uluit.

            - Mă, eu sunt în Bulgaria acum, în concediu. Dar tu rămâi copilul meu, mă. Ne vedem după ce mă întorc….

            Astăzi pământul se întoarce în pământ şi eu îmi acopăr regretele cu ruşinea suficienţei mele.

            Îmi fac drum la birou unde trebuie să completez un formular. Mr. X îşi dă duhul în încercarea de a tipări un document de o pagină. Mr. Y îşi umple cana cu cafea şi iese mormăind din birou. Intră din nou, un pic mai grăbit. În timp ce eu semnez formularul şi-l las pe tejghea, mr. Y scoate un Kent lung:

            - M-am dus la luptă fără muniţie.

            - Ai văzut ce poză ai pe pachet? întreabă mr. X.

            Era poza ţigării care se îndoaie sugestiv în jos.

            - Am văzut, zâmbeşte mr. Y. Am întrebat la chioşc dacă n-au de-alea cu cancer.

            I-am lăsat pe X şi Y în urmă, cu tot cu veselia lor grotescă.

            La mulţi ani, mamaie! Pe curând, Iuliana!