Prima dată când...

            Prima dată am votat în 2000. Dintr-un soi de teribilism am votat cu ţiganii – Partida Romilor sau aşa ceva. În turul 2 au ieşit Iliescu şi Vadim. L-am votat pe al doilea. De teamă să nu vină iar comuniştii la putere... Fâs!! Mai tarziu cu vreo 9 ani, atunci când am votat un liberal am fost acuzat că-s comunist. Şi n-am avut puterea să mă apăr.

            Prima dată când am băgat o maşină în garaj i-am spart amândouă oglinzile şi am îndoit o aripă şi o portieră. După ce am închis uşa am văzut că şi din garajul vecinului căzuseră două cărămizi.

            Prima dată când am jucat poker la aparat – de-ăla, ştii tu – eram la Sibiu în Academie. Nu mai ştiu ce isprăveam pe-acolo. Ţin însă minte că aveam puţini bani, şi trăgeam de ei să-mi ajungă până aveam să mă întorc acasă. Într-o zi ispitele au fost mai tari, aşa că am hotărât: “Îmi bag pula şi fut toţi banii!”. Am ieşit în oraş şi am băut cu nişte viitori apărători ai patriei, ca nişte viitori apărători ai patriei. Am rămas spre seară cu vreo 500 de lei pe care i-am investit în aparat. Am prins un careu şi am început să descopăr cărţile (trebuia să ghicesc dacă e neagră sau roşie). Neagră, neagră, neagră, neagră, nea..g..rră, ne..a..gg..rr..rr.ă... Mai am o carte. O fi roşie; nu se poate să fie tot neagră. Sigur e roşie. Apăs tasta roşie – nu se întâmplă nimic. Mai apăs o dată – nimic. Apăs tasta neagră... neagră era!!! Tasta roşie era defectă. Câştigasem bani cât să mai stau o săptămână fără nicio grijă. I-am cheltuit pe toţi în aceeaşi seară. N-am mai jucat niciodată.

            Prima dată când am vazut banane le adusese tata de la uzină. De Crăciun li se dădeau pachete pentru copii. Atunci am strigat: “Mamăăă, tata o adus castraveţi gaaaalbeni!”

            În ’97 am schiat pentru prima dată pe apă. Destinul făcuse sa ajung prin Americi. Iar în programul de “entertainment” era şi o partidă de schi nautic. Sport pentru care s-a inventat şi un echipament adecvat. Eu m-am prezentat la debarcader cu slipii ăia cu două numere mai mari (“Să-ţi vină şi la anu...” o zis mama când i-o cumpărat). Imaginează-ţi cum apa sărea de o parte şi de alta a schiului; iar între schiuri apele se împreunau într-un jet nenorocit. Toate numerele alea în plus de la slipi mi-au intrat direct în cur. Fain sport!

            Tot în ’97 am petrecut primul Revelion cu altcineva decât cu părinţii. Adică singur. Singur cuc. Am plecat de acasă pe la 10 jumate cu o faţă de masă de muşama, o jumate de kil de vin şi nişte ţigări de care nu ştia nimeni. Până pe la 11 jumate m-am dat cu muşamaua pe zăpadă pe un deluşor de lângă lacul Peştişorul. Pe urmă m-a dus în parcul Victoria, m-am suit într-un castan şi am încercat să mă piş de-acolo. Să vezi baftă... tocmai atunci treceau doi jandarmi. Şi s-au oprit chiar sub copacul meu să fumeze. A fost primul şi singurul Revelion petrecut în copac.

            Prima casetă cumpărată de mine: Ace of Base – Happy Nation. Din banii de tren. Am mers cu naşu’.

            Primii bani “câştigaţi” – închiriam bicicleta. Bicicleta Pegas verde care se rupea în două de la un fel de robinet. Poate îţi aminteşti modelul. Oricum, e un fel de a spune bani, pentru că primeam felii cu gem, biscuiţi, gume de mestecat... Rar mai luam câte o jucărie, pentru o oră sau două. O singură dată am luat o revistă porno ungurească. Toată ziua l-am lăsat pe muşteriu să se plimbe.

            Nu regret ziua când am pus pentru prima dată ţigara în gură. Eram în liceu în primul an, iarna. Un coleg, Gabriel D. avea un frate în anul 3, frate care fuma deja de vreo doi ani. Şi fuma împreună cu alţi colegi de-ai lui, de anul 3, într-un fel de magazie care fusese cândva budă. Atmosfera şi priveliştea erau de un boem desăvârşit: o masă cu picioare de metal – unul era sudat, nişte lăzi mucegăite, un sac cu ciment sau var, vreo trei chiuvete sparte într-un colţ – pe care nu le arunca nimeni pentru că erau pe inventar, fereastră cu şase ochiuri – unul crăpat prin care abia pătrundeau razele lunii. Primul fum a fost ca un pumn în stomac. La al doilea am crezut că vomit. Puteam să jur că nu voi fuma niciodată. Când am ajuns la dormitor cineva ne-a întrebat pe unde am bântuit. “Am fumat la fratele lu’ D.”. În liniştea care se aşternuse mirosul de tutun pe care-l împrăştiam îmi confirma statutul.

            Prima dată am băut Pepsi la restaurantul “La Doi Cocoşi” din Paşcani. Eram cu tata, eu şi soră-mea. Am avut noroc să trecem pe acolo chiar când scoteau naveta de la rece. A fost pentru prima dată când am simţit “acidul” ieşind pe nări. La soră-mea a ieşit şi “acid” şi suc pe nări.

            Prima dată când am mâncat căcat nu s-a întâmplat, de fapt, niciodată. Bunica mea se încăpăţânează totuşi să susţină contrariul. Când eram mic, mic de tot, mama m-a dus la bunica să aibă grijă de mine. Că avea o treabă. Buun. Şi bunica m-a lăsat preţ de vreo 10 minute singur. Că şi ea avea o treabă. Buuun. Şi când s-a întors şi eu aveam o treabă. Pe mâini şi pe faţă. Şi, spune bunica, aşa de tare strânsesem treaba că-mi ieşise ca plastelina printre degete. Buuuun.

            Prima dată când mi s-a rupt filmul eram tot la bunica. Băusem tot ce se putea turna. Cred că şi apa de la câine o băusem. Ştiu că am plecat la discotecă (mă rog, grajdul ăla unde un intreprinzător investise în 5 becuri colorate şi două difuzoare de pick-up rusesc Accord). Care discotecă era la vreo 3 Km de casa bunicii. Şi-am plecat de la discotecă, cu gândul la aşternuturile răcoroase care mă aşteptau şi cu privirea ţintă spre părul nostru. Era cel mai înalt păr din sat. Şi... m-am trezit... că mă linge pe faţă Bălan, câinele alb imens care băga boala în ţigani când veneau cu căldări şi cazane de vânzare. Şi parcă înţelegeam cum îmi spunea Bălan: “De ce mi-ai băut apa, câine de om?”.

            Prima dată când am avut de-a face cu poliţia, mai bine zis miliţia, aveam vreo 7-8 ani. Veniseră la noi ceva musafiri tare dragi. Ai mei cu musafirii dragi..., noi cu copiii dragi ai musafirilor..., s-a făcut noapte pe nesimţite. Ai mei cu mâncarea şi băutura, cu accent pe ultima. Noi cu jocuri, jucării şi dulciuri, cu accent pe ultimele. Pe la 12 noaptea mă-ntreabă tata dacă mi-e frică să merg până în gară, că numai acolo mai e deschis, să mai iau nişte bere. Că îmi dă 5 lei dacă mă duc. Putea să nu-mi dea nimic. Dacă cineva îmi spune “Crezi că eşti în stare să”... orice, sunt în stare. Oricum nu putea fi vorba despre frică dat fiind că în faţa blocului mă întâlnisem cu Gheorghiţă A., pe care l-am rugat să vină cu mine. Gheorghiţă era exemplul perfect de “Aşa nu!”. În sfârşit, am plecat împreună până la gară, într-o noapte caldă, printr-un Paşcani pustiu. Chiar ne simţeam stăpânii oraşului, fără să fim pătrunşi de poezie. La întoarcere ne-a încurcat chestia aia de aluminiu, sub formă de scrumieră cu picior, pe care o găseam la intrările în farmacii şi în spitale. Şi am darâmat-o. Frate, ca nişte Superman-i au apărut doi miliţieni şi au început să ne “ancheteze”: cine suntem, de unde, ce căutăm, de ce am darâmat prostia aia, dacă ştiu părinţii, ce facem cu berea, nu cumva o bem noi, etc... Prin urmare, am fost şi infractorul care avusese cândva la picioare tot oraşul natal.

            În Paşcani stăteam la bloc, la etajul patru. Prima dată când am intrat pe geam în casă... naaaah, e prea mult de povestit.

            Prima înmormântare la care am fost s-a dovedit a fi o afacere şi o lecţie de viaţă. La noi, la înmormântări, este obiceiul să se arunce cu mărunţei (pe la fântâni, parcă). De lucrul ăsta se ocupă cineva anume. La înmormântarea asta omul cu banii era un unchi de-al mamei. Care m-a văzut cum mă luptam cu ditamai handralăii pentru monezi de 25 şi de 50 de bani. Câteodată prindeam şi de 1 leu. M-a chemat bădia, Toader pe nume, şi mi-a spus: “Vezi că la fântâna aia arunc cu banii în şanţ.” sau “La biserica din vale dau la rădăcina mărului”. Deja vânam monezile de 5 lei şi 3 lei. Celelalte nu mai meritau efortul. Strânsesem o avere bunicică, pe care am pus-o într-un săculeţ. Săculeţul în care ţinuse bădia Toader bănişorii de la început. Săculeţ de pânză, care se strângea frumos la gură. Săculeţ pe care l-am pierdut. Cu tot cu bani.

Visul

de Ademar Barros

Am avut un vis:

 într-o noapte de vară

 mergeam pe plajă,

 iar Dumnezeu păşea alături de mine...

Paşii ni se imprimau în nisip lăsând o urmă dublă;

 una era a mea,

 cealaltă era a Lui.

Atunci mi-a trecut prin minte ideea

 că fiecare din paşii noştri

 reprezenta o zi din viaţa mea.

M-am oprit ca să privesc în urmă

 şi am revăzut toţi paşii

 care se pierdeau în depărtare.

 La un moment dat

 am observat

 că în unele locuri

 în loc de două urme

 nu mai era decât una singură...

Am avut o revelaţie:

 în urma noastră se afla

 tot filmul vieţii mele.

Ce surpriză!

Locurile unde nu se vedea

 decât o singură urmă de paşi

 corespundeau cu zilele

 cele mai întunecate ale existenţei mele,

  zile de nelinişte,

  zile de rea voinţă,

  zile de egoism,

  zile de proastă dispoziţie,

  zile de încercări,

  zile de îndoială,

  zile de nesuportat, 

  zile în care fusesem rău,

 şi atunci,

 întorcându-mă spre Dumnezeu,

 am îndrăznit să-I reproşez:

 “Doamne, mi-ai promis că vei fi cu mine în toate zilele.

De ce nu Ţi-ai ţinut promisiunea?

 De ce m-ai lăsat singur

 în cele mai grele momente din viaţă,

 în zilele în care aveam

 cea mai mare nevoie de Tine?”

 Iar Dumnezeu mi-a răspuns:

“Dragul meu, zilele pentru care n-ai văzut

 decât o singură urmă de paşi pe nisip

 sunt zilele în care te-am purtat pe braţe...”

            Nici nu ştiu ce ar mai fi de adăugat. Poate doar faptul că cel care mi-a înfăţişat poezia are în tot ceea ce face următorul motto: “... viaţa nu valorează nimic... nimic nu valorează cât viaţa...”.

            După ce am terminat de citit mi-am amintit de poziile lui Voiculescu. Iar în goana după ele m-am împiedicat de Marin Sorescu.

Scara la cer

Un fir de păianjen
Atârna de tavan.
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
“Mi se trimite şi
Scara la cer” - zic,
“Mi se aruncă de sus...”

Deşi am slăbit îngrozitor de mult,
Sunt doar fantoma celui ce am fost,
Mă gândesc că trupul meu
Este totuşi prea greu
Pentru scara asta delicată.

– Suflete, ia-o tu înainte,
Pâş - pâş...

            Aveam puţini ani. Eram în magazinul de pâine, cu o sacoşă de pânză în mână. Pe vremea aceea îi invidiam pe băieţii care aveau plase din plastic. Noi aveam sacoşe cusute de mama din resturi de material de la “cliente”. Când, în sfârşit, am avut una, am cinstit-o cum se cuvine ţinând-o împăturită în sertar şi folosind-o doar la ocazii speciale. Avea imprimată o poză cu o femeie frumoasă cu ochelari de soare negri.

            Carevasăzică, eram la pâine. Mirosea frumos şi mi-e dor de mirosul acela. Chiar şi acum mai obişnuiesc să adulmec vreo felie proaspătă în căutarea parfumului de atunci. Parfum de pâine de la “Cuptorul de Aur”. Cuptorul de aur devenise, de fapt, un concept, aşa cum toţi papucii sport erau adidaşi, iar dozatoarele de suc erau tec-uri. Cuptoarele erau desfiinţate de multă vreme însă oamenii cereau în continuare pâine “de la cuptor”. Era o pâine aurie, cu coaja subţire şi crocantă, iar pe fund avea buburuze. Unii cârcotaşi spuneau că nu e bună, că e de la turci. Mie îmi plăcea cum arăta, ce gust avea şi, cel mai mult, cum mirosea.

            M-am aşezat cuminte la rândul de vreo opt-zece persoane. Eram fericit că puteam să mai zăbovesc un pic printre rastelurile înmiresmate. Tocmai atunci venise maşina cu marfă şi amândouă vânzătoarele, după ce s-au scuzat, au plecat “în spate” să descarce. Iar noi, flămânzii de pâine, aşteptam. Unii plictisiţi, alţii îngânduraţi, iar eu fericit şi plin de satisfacţie.

            Toată bucuria mi-a fost ştearsă de cel care tocmai intrase ultimul în magazin. Mai degrabă CEA care intrase. O afurisită de “căldărăriţă” care mirosea a transpiraţie aşa de tare, că-ţi dădeau lacrimile. Mi se pare că era foarte grăbită din moment ce, prin metode specifice celor de teapa ei, a driblat oamenii dintre mine şi ea. Deja ajunsese în spatele meu.

            Atunci am hotărât. Mizerabila asta şi-a bătut joc de oamenii din spatele meu iar mie mi-a împuţit clipa de bucurie. Deci, pe aici nu se trece!... Am recurs la toate cunoştinţele mele de lupte greco-romane ca să o impiedic să “se bage în faţă”. Bătălia a fost grea, cu atât mai grea cu cât femeia era tot mai agitată şi grăbită. Am ajuns în cele din urmă la tejghea, am plătit cele două pâini şi am ieşit din magazin victorios. Făcusem ce trebuie... Am ridicat privirea spre soarele puternic şi am închis ochii mulţumit de mine. Când am deschis ochii, ţiganca se îndrepta spre o Dacie de pe trotuar iar mie mi se prelingea un scuipat de pe ureche. Scuipatul uleios şi acid îmi ardea urechea. În urma bătăliei fusesem rănit în ureche. Şi am înţeles atunci că şi învingătorii şi învinşii vor plânge la sfârşit.

Trecut si viitor

Trecut

            Candva am fost şi “la cetate”. Ciudat... să poarte un astfel de nume un castru roman. Asta spune ceva despre importanţa pe care o dăm istoriei noastre. Că istorie, slavă cerului, avem... Dacă am fi trăit în (să zicem) Columbia şi am fi găsit urme ale civilizaţiei romane pe teritoriul columbian s-ar fi chemat că am găsit o mină de aur. Teoretic şi practic niciun picior roman nu a călcat vreodată în Columbia. Însă în ţărişoara asta a noastră găseşti istorie la tot pasul. Nu poţi să ieşi şi tu la un grătar ca toţi “snobiştii”, că te trezeşti înconjurat de ruine, vestigii, monumente şi mausoleuri. Şi dacă tot avem, hai să ne căcăm lângă ele... hai să adunăm acolo balega de la porci, molozul de după un zugrăvit şi pungile de plastic de la Kaufland pline cu PET-uri de vodcă Polar, “pempărşi” umpluţi ca nişte gogoşi cu... cu ce trebuie, şi coji de castraveţi sau cartofi. Astea din urmă cică-s biodegradabile. Aşa e, nu fac gaură-n pământ până în Australia. Dar degradează peisajul cumplit.

            Nu despre asta e vorba. Am reuşit să văd dincolo de ignoranţa oamenilor şi să respir acelaşi aer pe care l-a respirat cândva un zidar roman. M-am înfiorat. Pe o piatră era săpat un şanţ. Habar n-am ce rol avea piatra cu şanţ. De departe se arăta, poate şi din cauza soarelui, ca fiind netedă şi fină. De aproape am văzut urmele dălţilor şi am îngenuncheat să le mângâi. Am simţit ceva ca un curent electric şi am avut revelaţia micimii mele, şi a noastre a tuturor, în faţa vremii. Aproape că l-am văzut pe cioplitorul în piatră, prăfuit, cu nasul plin de muci uscaţi, cu mâinile crăpate de la combinaţia de sudoare, cioburi şi vibraţia ciocanului. Aproape că am simţit în braţ încordarea muşchilor atunci când dalta se răzvrătea şi încerca să strice muchia dreaptă a pietrei. Aproape că i-am auzit gândurile: „Ce prostie... să mă care până aici ca să le fac baie şi privată şi dormitoare... bunicii noştri se spălau în râu, nu se mai fandoseau atâta. Şi războaiele astea... m-am săturat de ele... nu primesc eu nimic dacă învingem... iar dacă suntem învinşii... zeii să ne aibă în pază. Oare ce-mi mai face draga mea dragă?...”. Am şters pentru ultima dată piatra de praf şi am înţeles... şi am început să râd singur. Am înţeles că trecutul fiecăruia hotărăşte viitorul fiecăruia. Am înţeles la ce se referă nemurirea pe care o visează muritorii. L-am auzit din nou pe meşter strigând: „Giusfredi, imediat e gata. Adă o cană cu apă, ca nu mai pot de sete. Adă şi măturoiul, să facem curat...”. Am suflat praful de pe piatră şi am turnat un pic din apa mea peste sanţul din mijloc. Cioplitorul trăise 18 secole mai mult decât Giusfredi... a fost lângă mine... i-am dat apă...

            O senzaţie la fel de inexplicabilă am trăit în copilarie, când am fost la Iaşi la moaştele Sfintei Parascheva. Într-o zi mult prea calduroasă am intrat în Catedrală şi, bucuros de răcoare m-am apropiat de raclă. Obiceiul era ca oamenii să atingă moaştele sau racla sau orice de pe acolo, să-şi facă trei cruci şi să ducă mâna cu care au atins la locul pe care-l credeau ei vătămat. Cel puţin aşa am văzut că făcea lumea din Catedrală, lume evlavioasă şi lipsită de păcate majore, care înjurau pe cei care se băgau înaintea lor, care îmbrânceau şi care abia aşteptau să iasă o dată afară să tragă un fum... Aşa am făcut şi eu. Şi am dus fără niciun motiv mâna la frunte. Vă jur, un cuţit rece mi-a despicat fruntea şi am ameţit. După ce am ieşit îmi venea să plâng. Ca atunci când ne lăsa mama la bunici iar noi plângeam să vină repede înapoi, că nu mai facem „obrăznicii”...

            Altă dată am primit lecţia vulnerabilităţii trupului. Un coleg avea două pisici birmaneze, mâţă şi motan. După ce i-a rămas nevasta grea, a hotărât omul că nu le mai poate ţine şi ar fi bine să le caute stăpân din vreme. După căutări pline de fervoare pisicile au ajuns la serviciu să le ţină companie celorlate 6 pe care le aveam acolo. Mâţa a fârşit în prima zi, mâncată de câinii lupi de la pază. Erau, săracii, sătui de macaroanele pe care nu le mâncau soldaţii. Însă motanul a rezistat eroic peste iarnă. Îl chema Max. De prin februarie am văzut că-şi schimbase blana, se împlinise un pic, era chiar frumos. Suli, motanul negru cu ochi galbeni şi mişcări enervant de încete, care futea toate mâţele, nu-l mai bătea. Max începea să-şi construiasca o imagine şi o reputaţie.

            La o aniversare, un pic toropiţi de ceaiurile de struguri, prune sau hamei, ne-am dat drumul şi am încins o horă. Ca o paranteză – ce poate fi mai grotesc decât nişte bărbaţi în toată firea, nestăpâni pe genunchii proprii, dansând şi pupându-se? La un moment dat Tibi, cel care adusese pisicile, l-a luat pe Max în braţe, l-a mângâiat plin de afecţiune şi i-a spus: „A venit primăvara, Maxi! Hai că ai scăpat!”. I-am făcut şi o poză atunci.

            După o oră l-au mâncat câinii... Eu am singura poză din viaţa lui Max. Cu toate astea lecţia nu o învăţasem.

            Mulţi ani mai târziu am fost la o înmormântare. Acolo l-am cunoscut pe nenea Ion, fratele răposatei. Nenea Ion era simpatic fără să se chinuie. Avea tenul măsliniu, părul aspru alb şi vocea un pic răguşită de la tutun. Ce mi-a plăcut cel mai mult la el a fost privirea. Deşi încerca să facă glume, probabil în concordanţă cu firea lui veselă, ochii îi erau trişti. Care ochi spuneau: „Vedeţi, dragilor, cum s-o dus biata Ana?... Uite-aşa ne ducem toţi. Şi nu ştie nimeni al cui e rândul. Grijiţi-ne până ne mai aveţi...”. Iar cu vocea un pic raguşită de tutun spunea, plin de înţelepciune: „Fugi, copile, şi spală paharul ăsta, să-i punem suc la domnu’...”.

            Ne-am întâlnit iarăşi la pomană. Era la masă cu mai mulţi oameni gălăgioşi. „Acuma ea o scăpat. Va fi mai greu pentru noi, aştia care am rămas...” zicea unul. „Dumnezeu să o odihnească! Că de-acum, vorba aia... morţii cu morţii şi viii cu viii...” adăuga un altul cu nasul roşu şi cu paharul pe jumătate plin. Nenea Ion mesteca încet dumicatul şi privea în gol. Ochii lui plângeau: „De-amu... e gata!...”. Paharul lui era pe jumătate gol...

            După o săptămână nenea Ion a murit. Nu mi-a rămas de la el decât amintirea ochilor blanzi, plini de răspunsuri. Nenea Ion a murit neîmpăcat că nu s-au pus întrebările la care el ştia răspunsul.

            Eu am acum o întrebare... pe care nu o mai am cui spune. Ce e trecutul? O amintire... o fotografie... o piatră...?

            Viitor

            De curând am fost la teatru. M-am dus să-mi văd un fost coleg, acum talentat actor. În ora petrecută aşteptând gongul de început am rememorat amintiri cu el, cu Doctorul. Zâmbeam, iar în suflet râdeam în hohote. Nu ne văzusem de 12 ani, aşa că îmi munceam mintea la un discurs de introducere. Mă gândeam că-l invidiez... avea o meserie frumoasă, călătorea, cunoştea oameni, avea faimă. Mă gândeam că nu e corect... eu îl dusesem pentru prima dată pe scenă, şi îmi era ciudă... Eu am văzut primul talentul ascuns... şi nimeni nu mă felicita pentru asta.

            În timpul piesei l-am văzut transpirând. Şi actoria e o muncă, să ştii! Unde transpiri, te doare şi îţi doreşti tare mult pauza de masă. Şi meritul era al lui, el transpira. Şi aplauzele i se cuveneau cu vârf şi îndesat. Dar EU îl văzusem primul. Poate că dacă nu-l vedeam... cine ştie... poate ajungea macaragiu... sau operator PC la un depozit de materiale de construcţii... Cine ştie...

            La sfârşit, atunci când toţi aplaudau actorul, eu mă aplaudam pe mine. Măcar aplauzele alea le meritam şi eu.

            După puţin timp ne-am întâlnit jos, la o bere. M-a recunoscut imediat ce m-am apropiat, ne-am îmbrăţişat şi ne-am pupat. Şi iar ne-am îmbrăţişat. În cele din urmă, fără să-mi dea drumul mâinii mi-a spus: „Ştii că şi tu eşti vinovat pentru toate astea, nu?”. Mai mult nici n-am vrut să aflu... EU poruncisem în trecut viitorului actorului.

            Mai am o întrebare. Ce e viitorul? Ce e, nene Ioane, viitorul? Nu cumva e ceva ce urmează să fie trecutul?

N-ai cu cine... niste copii

O poveste...

            Peniţa alunecă întortocheat pe foaia liniată perfect cu linii indigo. Caiet tip II, stilou cu Pikachu, cerneală Pelikan, tema la citire. Sau comunicare. Sau cum dracu’ s-o mai chema acum limba românească. Apa curge torenţial peste blidele înspumate, cu urme tari de lapte sau ou prăjit. „Într-un coşuleţ sunt 4 ouă roşii şi 2 galbene. Câte ouă colorate sunt în coşuleţ?”. Pe masă stau stinghere, aşteptând cuminţi rândul la spălat, trei pahare de suc aproape curate. Sunt enervante paharele astea; au baza cât un degetar şi gura cât furnalul. Dacă nu ai îndemânare îţi pui tot sucul în poală.

- Mami, de unde vin ouălele? întreabă copilul cu privirea ţintă la o muscă ce tocmai poposea pe marginea unui pahar cu gura prea mare.

- Asta-i acum... de la găini vin ouăle... Vezi să scrii frumos, altfel îţi rup foaia şi scrii din nou tema.

            Când începe să spele vasele, fără excepţie, se gândeşte cum ar fi să le mai spele şi el, măcar din când în când. Când termină de spălat vasele, fără excepţie, se gândeşte că nici măcar n-ar fi un efort foarte mare pentru el să mai spele din când în când vasele.

            - Mami, după ce scriu pot să mă joc la calculator?

            - Da, dacă scrii frumos şi fără greşeli, bine?

            Copilul dă din cap în semn că este de acord cu înţelegerea propusă. Mama continuă absentă, cu mişcări automate activitatea de mare anvergură şi angajament, spălatul vaselor. Afară e frumos, soarele care a răsărit doar de vreo oră începe să capete putere. Vrăbii se ceartă pe pervaz. Nedumerirea micuţului e de ce nu mănâncă vrăbiile zahărul pus acolo să vină barza. „Vrăbiile nu mănâncă zahărul pentru barză pentru că zahărul este pentru barză” îşi oferi singur răspunsul.

            - Mami, de ce...

            „Aaaaaah, puiule, dacă ai şti cât de tare mă doare capul... şi cât de tare mă oboseşti cu întrebările astea ale tale. Bine măcar că nu mă întrebi când e azi, de ce nu au îngeraşii mămică, ce e cu puţa lui tati sau de ce nu am lapte cu cacao în ţiţi, aşa cum o întrebam eu pe mama” gândi mama cu pieptul plin de of, răspunzând apoi întrebării copilului. „Ia uite că se opreşte şi apa... iar îşi schimbă careva ţevile prin casă. Da’ măcar să ne anunţe să ştim şi noi... Ăştia-s exact ca în reclamă... n-ai cu cine... nişte ţărani... Chiar ţărani. Nesimţitu’ ăsta de vizavi aşteaptă să salut eu când ne întâlnim. Şi nici atunci nu am vreo garanţie că-mi răspunde. Ţăranu’ grajdului...”

            - Mami, ce înseamnă virgin?

            „Ei, poftim... începe cu alea grele deja. Acum să te văd, Ileană!”

            - Dragul mamii, virgin e un cuvânt... de oameni mari. Dar eu o să încerc să-ţi explic aşa... pe înţelesul tău. Corpurile oamenilor... fetiţe... băieţei... corpurile sunt diferite... Tati are ceva special... şi când mami şi tati se iubesc... se iubesc foarte tare... tati ia lucrul acela special... şi îl pune în locul special pe care îl are mami...

            - În cutiuţa cu bijuterii?

            - Nu, iubire... un loc special din corpul mamei... şi... asta o face pe mami să se simtă foarte... fericită... şi tati e la fel de fericit... În cele din urmă, după un timp... uneori cam prea repede... tati devine aşa de fericit... şi lucrul special al lui tati...

            Pfluuuuu.... chhhhh... pfluuuuuuuşşşş... suna apa ţâşnind pe robinet şi împroşcând...

            - ... toate seminţele alea mici aleargă să prindă ouleţul lui mami... Asta înseamnă să faci dragoste, conchide mama cu un zâmbet victorios larg. „Sper să nu întrebe acum de ouleţ...”

            - Aahaaaa... îngăimă juniorul cu ochii aţintiţi între sticluţele din olivieră. Şi... extravirgin ce înseamnă?

O poveste...

... Aveam 19 ani, eram educatoare şi făceam naveta. Mi-erau dragi toţi copiii, dar Alexandra şi Ioana ocupau un loc aparte în inima mea. Odată, când mama lor le-a adus la grădiniţă, mi-a spus că atunci când Alexandra avea 7 luni şi ea era însărcinată cu Ioana, soţul ei a murit într-un accident în mină... Pe Alexandra şi Ioana le aduceau, dimineaţa, fie mama, fie bunica, fie mătuşa lor (care era de-o seamă cu mine), fie bunicul. Timpul a trecut şi eu am plecat de acolo. Îmi aminteam cu plăcere de primul meu an în învăţământ, de Alexandra şi Ioana, şi mă gândeam cum o fi când ne-om întâlni peste ani...

Într-o zi am citit ziarul. Pe ultima pagină se vorbea despre o cumplită explozie într-un bloc din oraşul unde lucrasem. Citeam şi parcă nu puteam înţelege. Am citit de mai multe şi greu, FOARTE GREU, am înţeles că în accident muriseră Alexandra, Ioana, bunicii lor, mătuşa şi un frăţior de 11 luni (mama lor încercase să-şi refacă viaţa alături de alt bărbat). M-am întrebat şi mă întreb şi acum ce mai face femeia care şi-a pierdut, atunci, şase suflete... Am ajuns şi la cimitir. Am privit pozele de pe cruce şi mi-am amintit de cea mai sinceră declaraţie de care am avut parte, când, într-o dimineaţă, intrând în clasă, cu ochii mari, Alexandra mi-a spus: „Eu i-am spus lu’ mama că te iubesc pe tine”, iar Ioana, mai mică şi puţin bâlbâită, a ţinut să adauge: „Şi şi şi eu te te iubesc...”

Nu e neapărat stilul meu. Aşa am simţit că trebuie să fie scris. Mulţumesc Decembria, mulţumesc Michael Davies! Mulţumesc copii!

Blonda de la birău

A.S.: daaa..., daaaaa..., yeeeees... o să am şi eu blooog... ieeeeee...

Prima postare trebuie să fie interesantă, şocantă totuşi frumoasă, inteligentă totuşi “pe înţelesul tuturor”. Nu va fi aşa!

        Simt nevoia să comunic. Orice. Tot, dacă se poate. Vreau să spun că nu îmi doresc fani sau contestatari, nu recunosc sistemul de notare de la 1 la 10 şi nu aştept feed-back, nu vreau să fiu ascultat ci auzit. Vreau să spun... doar să spun. Orice. Tot, dacă se poate.

Tema 1, şedinţa 1: “Blonda de la birău”

       
         Comunităţile exclusiviste pe criterii de sex deformează. Cel puţin cele de sex masculin.

        Bărbaţii sunt nişte copii cu jucării mari şi periculoase. Nu dramatizăm, nu derapăm, nu exagerăm, nu ne batem joc (teoretic). Ne facem treaba cum credem că trebuie. Avem capacitatea extraordinară să facem abstracţie de vârstă. Dacă suntem noi de noi ne batem unii pe alţii pe burtă, dăm sfaturi colegilor despre cel mai bun service auto ori ne băgăm pula în gura lu’ Lucescu că nu-l bagă pe Mutu. Ne combinăm şi noi la afaceri cu asigurări sau bijuterii magnetice – că se face bani, frate! Refuzăm cu ţigara aprinsă în colţul gurii să donăm 10 lei pentru o înmormântare după care futem o flegmă din aia cu muci peste popoarele de chiştoace (pe care fraieru’ ăla nu le-o strâns azi). În schimb dăm fuga la masă, să dăm o “gheară”. Uneori cu preţul a trei înmormântări şi un botez. Ne doare-n cur că un gunoi junior cu nume “honorabil” candidează cu şanse mari la o funcţie grasă: doar ce putem face noi, nu? Putem fi mândri fără să fim obraznici? Putem avea o imagine respectabilă şi respectată??????

        Sigur că putem! Din păcate ne cam fute blonda de la birău.

        Bărbaţii se metamorfozează în preajma blondei (c-aşa-i bărbatul). Nu contează cine sau ce este blonda. Poate fi doamna-bărbat cu brand de macaragiu şi privire de scafandru în criză de oxigen. Poate fi doamna care a înţeles cum e cu scaunul de ejaculare după ce a gasit un buletin într-un tren albastru. Poate fi doamna care-ţi smulge scula din mână... (de exemplu şurubelniţa) când simte că acest gest ar putea crea niscaiva avantaje. Poate fi doamna din societate care e curvă seara în pat, sau doamna din societate care e curvă mereu.

        Deci, în preajma blondei bărbaţii devin urieşi. Devin leonarzi davinci altoiţi cu isaci newton, florini piersic şi eroşi ramazzotti. Tot sistemul de coordonate se duce dracului (asta dacă presupunem că până atunci şezuse de-a dreapta Tatălui).

        În acest moment haosul ordonat este tulburat de variabila “ierarhiei”. Jucăm jocul “iubirii”. Singura regulă: “IUBEŞTE-ŢI” SUPERIORUL!. Câştigă cine îndeplineşte condiţia : NU “IUBI” PE NIMENI! Ce eşti dispus să faci?

        Începem să dramatizăm, să exagerăm, să derapăm şi să ne batem joc (tot teoretic). Dăm sfaturi colegilor cu 5 copii despre cum se cresc copiii (da, da, cu 3 de i) şi privim dezaprobator cum un inconştient are curaj să iasă din căcat şi să facă baie-n râu. Îi dăm muie lu’ Mutu că e un figurant care joaca numai pentru bani, nu şi pentru ţară şi bucuria suporterilor. Realizăm subit că n-am mai fost la teatru din grădiniţă (şi atunci am fost luaţi cu japca). Şi promitem să fim prezenţi în primele rânduri la concertul Iris de ziua oraşului, într-o atmosferă solemnă de fum de mici, becuri clar-obscure pe sub prelate şi halbe de plastic pe asfaltul rânced (păcat... mare păcat). Ne rupem de la gură preţ de două voblere ca să dăm copilului să aibă bani de buzunar, ca să nu spună când o fi mare că n-am avut grijă de el. Se naşte chiar şi o deontologie a cartoforului. Pe care dacă nu o respecţi, se cheamă că eşti “jucător de zgură” sau faci “jenisme”. Iar flegma cu muci o tragem în gură şi o înghiţim. Ca să poată fraieru’ ăla să strângă chiştoacele fără să-i fie scârbă. Să-i fie drag să le culeagă.

        Nu e vina noastră. Noi am fi fericiţi în lumea noastră de bere şi gălăgie şi transpiraţie. Blonda de la birău fute tot meciu’. Rămâne să ne dorim să nu înotăm în siajul unei bărci blonde.

        Din păcate, blonda NU MAI “IUBEŞTE” PE NIMENI!!!!