Apă si foc

E carne ce-mi dai tu, în zi cu foame.
E, după rugăciune, gândul greu
Să aflu tainici lumi printre icoane
Când sunt ateu.

Vârtejul vrăjii tale condamnate
Îmi stoarce sufletul ca pe un ţol.
Smulge ispite, vicii şi păcate
Fără ocol.

Să fie cazne, patimi şi suspine,
Le duc martiric până la soroc.
Aşa îmi cere fierul brut din mine:
Apă şi foc!

Oameni, oameni

          În general nu-mi propun să-i conving pe alţii de adevărul absolut al convingerilor mele. De data asta voi încerca, convins fiind că vor deschide ochii mult prea puţini. Să vorbim, aşadar, despre câini. Şi oameni.

          Se pare că toata agitaţia şi isteria s-a declanşat zilele trecute când s-a întâmplat o tragedie: un copil de 4 ani a murit muşcat de câini. Ăsta este rezumatul evenimentului. Imaginea completă este următoarea: o femeie îşi plimba cei doi nepoţi (de 6 şi 4 ani) prin parcul unui oraş (capitala statului membru UE) intoxicat de câini (şi nu numai); copiii scapă de sub supravegherea bunicii, sunt atacaţi de câini, cel mic fiind ucis. Cel mare va trăi toată viaţa cu o incurabilă teamă de câini, cel mai probabil asezonată cu nişte accese de furie. Nu mai vorbesc de durerea pierderii fratelui într-un mod atât de sălbatic. Iată o mostră de tragedie mai mică din valul de tragedii mici iscat de tragedia originară.

        Să vedem acum care au fost repercusiunile. Păi… imensa majoritate, consumatoare de Măruţă şi Gherghe (iarăşi tragedie) cere exterminarea animalelor imposibil de numeroase. Din toată ţara. Primarul capitalei, preocupat evident de soarta cetăţeanului, îşi concentrează energia spre organizarea unui referendum pentru eutanasierea animalelor şi promite că se va face voia poporului. Personalităţi politice, culturale, sportive şi ce mai avem noi prin bătătură încep fără avertisment să-şi strige indignarea şi să-şi declare mândri superioritatea rasei umane. Feisbucu’ şi Tuităru’ gem de posturi, stări, poze, link-uri. Problema Roşia Montana a căzut iremediabil pe locul doi, dacă nu mai jos. Febra începe să-i afecteze şi pe ceilalţi edili (aleşi!) ai ţării: unii încep să elaboreze strategii, alţii explică făloşi cum au rezolvat ei problema cu mult înainte de tragedia originară, chiar cu riscul proceselor penale. În urma anchetei s-a descoperit că de fapt câinele ucigaş fusese adoptat de o femeie, voluntar al unei asociaţii care apără câinii. Sau aşa ceva.

          Conferinţe de presă, comunicate, ştiri, mail-uri, mesaje, iniţiative legislative, luări de poziţie sau de cuvânt, luări la mişto, emisiuni cu imagini de la faţa locului, emisiuni cu invitaţi din familia mortului, alte ştiri, acţiuni de protest, contra-acţiuni pe bani europeni, reacţii din străinătate, hă-hă-hă, diverse încercări de recucerire a “votăcioşilor”, lacrimi, pe scurt preocupare. Destulă cât să simţi nevoia să închizi televizor, radio, calculator, telefon şi geamuri, să aştepţi să ţi se regleze pulsul şi apoi să rumegi în întuneric sintagma: “Ce uameni!...”. Uimit am fost să constat că în întuneric vezi mai bine lumina.

          Hai să stăm împreună în întuneric. Problema: câinii. Mai exact, sunt prea mulţi câini şi nu pot fi ţinuţi sub control. Ce înseamnă control? Înseamnă să fie făcut astfel încât câinii să nu incomodeze oamenii. În oraşul în care locuiesc acum, câinii şi-au înfipt atât de adânc rădăcinile în solul societăţii încât oamenii au învăţat să evite categoric teritoriile lor, să-i ocolească pe trotuar, au învăţat să nu fugă atunci când sunt lătraţi, au învăţat să nu meargă în parc decât în grupuri de minim 4 (dacă sunt şi copii mici grupul trebuie mărit). S-ar spune că oamenii au găsit o cale de a convieţui. Acum câţiva ani am văzut pentru prima dată un câine care aşteaptă la semafor. În oraşul revelaţiilor mele, Buzău. Ca o paranteză, tot acolo am văzut o metodă de a explica şoferilor că porţiunea haşurată de dinainte şi de după trecerea de pitoni nu e pentru parcare – nişte stâlpi voinici care să delimiteze zona. Revenind, în Buzău câinii au fost cei care au găsit calea de a convieţui. Pardon, de a supravieţui! Ăsta e aspectul care scapă majorităţii.

          Un episod cu câini din oraşul în care locuiesc acum: un nene umblă prin urbe cu o cameră video şi un aparat foto şi surprinde frânturi din viaţa noastră, unele mai urâte altele mai frumoase, pe care le dă la gazetă sau le pune pe blogul său ori aiurea pe net. Într-o zi a văzut următoarele: în mijlocul buricului târgului, în faţa unui magazin Billa o ţigancă îşi expunea imperfecţiunile corpului cerşind ajutorul trecătorilor. Mai încolo vreo 10 paşi, un nene cu barba înspicată, îmbrăcat în haine călugăreşti, cu o valiză de carton în care era o hârtie a4 tipărită cu poza unei mănăstiri şi nişte cuvinte multicolore, încadrată de două icoane cu rama de tablă, una catolică şi una ortodoxă, cerea bani aceloraşi trecători. Cât vezi cu ochii, vreo 10 câini, împrăştiaţi care pe unde pot. Într-o clipită ţiganca scoate dintr-o pungă de plastic o mână de plămâni şi alte măruntaie şi le aruncă celor mai apropiaţi câini. Reacţie firească, toţi câinii se reped la mâncare, câţiva cerşind mai mult de la cerşetoare. La fel de firesc, având mancare sub nas câinii devin agresivi cu trecătorii, o femeie fiind la un pas de a fi muşcata de fund. Femeia cheamă autorităţile. În scurt timp apar doi poliţişti, la fel de comunitari ca şi câinii. Ţiganca îşi ia tălpăşiţa. Poliţiştii alungă câinii. Poliţiştii nu-l observă pe călugărul cerşetor, ci pleacă într-o altă misiune. Câinii se întorc şi-şi dispută resturile, că poliţiştii n-au avut atâta minte să le arunce de pe trotuar. Un alt trecător l-a apostrofat pe reporter: “Bă, cap de pulă, tu n-ai treabă acasă? Ce tot filmezi pe aici?”. Nimeni din angajaţii Billa nu observă că din cauza câinilor au trei clienţi pe oră, deşi s-au cuibărit în centrul buricului târgului. Cine greşeşte, animalul sau omul? Ah, ştiu, sunt specimene care nu se ridică la condiţia de om…

          Să vă povestesc alt episod, în acelaşi oraş în care locuiesc acum. Pe aici îşi face veacul o trupă de (aţi ghicit) cerşetori, în frunte cu un moşulică destul de agresiv cu trecătorii. Agresiv în sensul că nu stă pe curul lui şi-şi plânge la vedere nemernicia ci iese în calea oamenilor sau îi urmăreşte insistent, învăluit într-o manta roasă mirosind previzibil. Eu am dat în toată viaţa mea de vreo trei ori bani cerşetorilor, de fiecare dată sedus de poveste, la fel ca în Filantropica. În ziua când m-am întâlnit cu moşulică şi trupa lui, am fost întâmpinat cu:

          - Săru’mâna, sănătate, dă-mi 10 bani să-mi iau o pâine!

          M-am uitat în palma unde avea vreo 5-6 monede argintii, apoi m-am uitat în ochii lui răutăcioşi şi am trecut mai departe. În urma mea am auzit mârâit printre dinţi:

          - N-ai 10 bani, mânca-mi-ai pula…

          M-am întors şi, fără cuvinte, i-am dat cu sete un şut în cur moşului. Moşul şi trupa au înmărmurit, în schimb s-a găsit altcineva cu cale să se afle în seamă:

          - Ce-ai, dom’le, cu sărmanul? Când ai ce pune pe masă şi unde pune capul nu te mai interesează de ceilalţi, nu?

          - M-o-njurat, zic.

          - Şi pentru aia trebuie să-l loveşti?

          A fost rândul meu sa rămân înmărmurit. Alte vorbe n-au mai fost. Ei, cine-i specimenul încă neom acum?

          Problema: câinii. Soluţia aleasă până acum: sau concentrare în adăposturi sau vaccinare, sterilizare şi eliberare. Soluţia asta a fost sugerată de prietenii şi sfetnicii noştri occidentali, unde sunt de 10 ori mai puţini câini şi unde oamenii au alt nivel de trai şi altă educaţie (îmi pare rău s-o recunosc). Nu exagerez deloc, am auzit pe cineva că a mâncat conserve de mâncare de pisici pentru că era mai ieftin. Adăposturile în Vest sunt numeroase, sunt încăpătoare, sunt finanţate cu bani grei. În Vest se promovează o cultură a dragostei pentru animale şi pentru natură în general, iar un adăpost îşi poate permite să viseze că mulţi locatari vor fi adoptaţi. În Vest este şi o poliţie a animalelor care te poate trage de coiţe numai pentru că animalul tău e stresat, nu mai vorbesc de faptul că nu-i dai de mâncare sau apă, îl exploatezi, îl baţi sau îl abandonezi pur şi simplu. În Vest există şi un sistem de sănătate dedicat exclusiv animalelor, unde poţi să-ţi tratezi canarul de conjunctivită acoperit de asigurarea medicală.

          Or, soluţia occidentală am ales s-o cârpim peste tencuiala noastră ruso-balcanică. La noi adăposturile sunt puţine, improvizate, duse în spate de câte un iubitor fanatic de animale pe lângă care s-a închegat o echipa de indivizi fără loc de muncă. Dacă un adăpost nu mai reuşeşte să supravieţuiască, animalele nu sunt preluate de alt adăpost ci sunt eliberate. La noi oamenii îşi iau un animal pe lângă casă doar dacă au nevoie de el (cu foarte rare excepţii). Iar atunci când sunt nevoiţi să ţină un animal, scot din el tot untul dar de bagat… îşi bagă pula. Doar pentru că toleranţa la suferinţă e mult mai mare la animal şi pentru că animalul nu poate povesti. Poliţia animalelor e sublimă la noi… Cât despre spitale şi clinici… aaa, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha,… asigurările noastre nu acoperă nici aspirina care aproape că răsare din pământ sterp. Câinii mulţi nu sunt o problemă ci o consecinţă a celorlalte probleme. Să omorâm toţi câinii şi în maxim 2 ani vom avea aceleaşi ştiri, tragedii, emisiuni, reacţii, proteste.

          Nu spune nimeni că în realitate copilul a fost omorât pe un teren privat, teren care trebuia îngrădit conform legii. Or, animalul încalcă proprietatea, că nu ştie carte, dar hingherul se opreşte la poarta, că n-are voie.

          Nu spune nimeni că femeia aceea nenorocită care a semnat actul de adopţie n-a făcut decât să îndeplinească o rutină şi a avut ghinion. Că este un circuit al câinilor din cauza adăposturilor insuficiente şi al legilor pline de “portiţe”. Nemaipomenind de talentul nostru românesc de a găsi astfel de portiţe.

          Nu spune nimeni că bunica celor doi copii este o babă iresponsabilă. Cum pula mea să scapi din vedere doi copii de 4 şi 6 ani într-un oraş îmbâcsit de câini??

          Nu spune nimeni că animalul n-a evoluat decât foarte puţin în milioanele de ani ale planetei şi că regulile după care SUPRAVIEŢUIESC sunt simple şi stricte, fără “portiţe” şi fără interpretări.

          Dacă ni s-ar lua puterea raţiunii probabil că n-am avea nicio şansa împotriva oricărui animal de pe planetă. Şi invers, dacă toate animalele ar avea puterea raţiunii am fi la fel de ameninţaţi cu exterminarea. Atunci să ne folosim mintea în loc să-i dăm la gioale celui care ne contrazice.

          Sunt perfect conştient că mi se va răzvrăti ştromeleagul dacă-mi fluturi sub nas o păsărică parfumată, dar încerc sa nu sar în sus ca un gibon, eventual să-mi camuflez umflătura. Băi, conducătorilor, nu mai fluturaţi sub nasul pulimii referendum despre eutanasierea animalelor la care nu v-aţi gândit atunci când a fost atacat un neamţ sau chiar omorât un japonez. Ci mai bine camuflaţi-vă nevoia de voturi şi faceţi, în pula mea, ce trebuie făcut! Iar dacă reuşiţi cumva să-mi mânjiţi conştiinţa cu sângele animalelor vă cer să-mi faceţi dreptate. Bunicul meu s-a stins de cancer – eutanasiaţi cancerul! Cumnatul meu a fost lovit de maşină – eutanasiaţi maşinile! Socrii mei au murit săraci răpuşi de sărăcie – eutanasiaţi dracului sărăcia!

          Şi voi, ceilalţi, nu fiţi câini!

Risipă

            Ieri m-a sunat mama, să-mi dea o veste proastă. Aşa de tare mi-e necaz că atunci când sună mama mă întreb mecanic ce s-o mai fi întâmplat. Dacă s-a întâmplat să sun eu, de dorul vocii ori curios despre ce mai e pe-acasă, n-am fost scutit de veşti proaste. Mă întreb dacă nu cumva tot spectacolul vieţii se desfăşoară la jumătatea drumului, iar începutul şi sfârşitul sunt nedemne de privirea plătitorului de bilet. Aşa, ca un măr, pe care-l curăţ de coajă şi arunc cotorul.

             N-am vorbit mult.

            - Alo?

            - Alo. Săru’ mâna! Ce s-a-ntâmplat?

            - Eşti la serviciu?

            - Da.

            - Îmi pare rău, aş fi vrut sa fii acasă. S-a întâmplat ceva şi nu ştiu cum să-ţi spun. Dacă vrei, sun mâine…

            - Ei, ce-ar putea fi să nu-mi poţi spune azi?

            Şi-a luat elan câteva secunde şi mi s-a descărcat dintr-o răsuflare:

            - Fosta ta învăţătoare a murit.

            - Vaaai!..

          Şi m-am oprit. Sau s-a oprit timpul, nu ştiu cu precizie. M-am rezemat cu o mână de perete în timp ce cealaltă se scurgea pe obraz agăţată de telefon. Am auzit ca de departe:

            - Alo, mai eşti?

            - Alo, da! Ăăăă… cum a murit? De ce? Adică… cum?

            - Avea cancer, mamă. De cancer s-a stins. Iuliana Rodenciuc… adică acum nu mai avea numele ăsta, că se căsătorise şi…

            - Ehhhh!… Ce fel de cancer, nu ştii?

            - Nu ştiu. Ştiu că a fost galopant. Din toamnă până acum a fost gata. Îmi pare rău, dar m-am gândit că ar trebui să ştii. Mâine o îngroapă. Să-i fim alături cu gândul măcar.

            - Nu-i nimic. Mulţumesc! Săru’ mâna!

            Am închis, mi-am îndesat mâinile în buzunare şi am ieşit afară, în vântul vioi dinspre nord. Iată cum sfârşitul lumii poate fi mai aproape decât mi-aş fi imaginat. Iată cum glumiţă de matinal radio – viaţa e scurtă şi merită murită – poate deveni repede o glumă nesărată. Gândurile mi se împrăştie în patru zări. Mi-o amintesc pe Iuliana; îmi amintesc vremurile cu Iuliana. Îmi amintesc de dragii muriţi iarna; iarna e o vreme bună de murit. Mâine bunica împlineşte 83 de ani. Mamaia, cum îi spunem noi. Mamaia, aşa măruntă şi roasă de vreme, e mai puternică decât iarna. Cred că numai Dumnezeu e mai puternic decât mamaia…

            Un coleg se iveşte din noapte şi intră în baraca măruntă şi roasă de vreme.

            - Dă, bă, o ţigară!

            Colegul se întoarce şi-ntinde pachetul desfăcut.

            - Foc ai?

            - N-am.

          Îmi aprind ţigara şi zăbovesc un răstimp cu mâinile la flacăra brichetei. Cu bricheta aprinsă, omul mă priveşte în ochi, apoi intră fără niciun cuvânt în baracă. Rămân cu gândurile mele împrăştiate. Vântul înteţit îmi ascute simţurile, ţigara iute şi puturoasă îmi amorţeşte mintea.

            Iuliana…. Iuliana a fost ceva ciudat în viaţa mea. Iuliana mi-a fost pe rând şi deodată mamă, soră, prietenă, iubită. Îmi plăcea Iuliana şi-mi era frică de ea. Cancelaria era Olimpul, pentru că acolo mergea Iuliana în pauze şi ieşea mereu zâmbind de acolo. Iuliana îşi pierdea repede cumpătul cu noi, prima ei clasă. Pe vremea aceea trebuia să o strigăm “tovarăşa învăţătoare”; mie îmi ieşea doar “toarşa-nţtoare”. Îmi plăcea că avea boală pe… Iuliana, colega aia nesuferită, grasă şi cu voce prea piţigăiată. Îmi plăcea când o tragea de păr. Şi când îl trăgea de perciuni pe Preda, “smardoiul” clasei, îmi plăcea.

            Îmi plăcea cum mirosea Iuliana. Îmi plăcea cum cânta Iuliana. Într-o zi, la ora de muzică, a adus un pick-up şi câteva discuri. A pus Carmen de Bizet, l-a făcut încet şi ne-a întrebat ce muzică ascultăm noi. Pe mine tata mă hrănea vârtos cu Sofia Vicoveanca, Nelu Bălăşoiu, Maria Cornescu, Nicolae Sabău şi toata generaţia lor cu adevărat de aur, alături de Victor Socaciu, Angela Similea, Marius Ţeicu, Savoy şi alţi şlăgăroşi. Printre cele 274 de discuri erau rătăcite un ABBA, un Country & Western care mai târziu s-a dovedit a fi Andrieş, un Julio Iglesias şi un Donna Summers. Deci eram doxă. Şi mai ştiam că e de bon-ton să-ţi placă muzica, lectura şi călătoriile, aşa că am răspuns afectat:

            - Toarşa’nţtoare, mie îmi place orice muzică în afară de roc şi gez.

            - Hm… mai este şi altfel de muzică?

            Genul ăsta de răspunsuri au lăsat urme ca-n ceară, urme pe care le-am cercetat mai apoi. Târziu am aflat ca roc şi gez erau rock şi jazz, mai târziu am realizat că răspunsul meu era, clar, răspunsul pe care l-ar fi dat tata şi prea târziu am înţeles ce fel de om era cea care mi-a spus mie odată “Tu eşti copilul meu, mă!”.

            Cel mai tare îmi plăcea cum povestea. Da, clar, era o melancolică. Se aşeza la catedră, lângă geam şi povestea. Soarele inunda clasa prin ferestrele uriaşe cu grilaje de fier, afară sfârâiau guguştiucii şi Iuliana povestea. Şi era atât de bine… Povestea cum a fost la “Noi, cei din linia întâi” şi “da, e un film numai zgomot şi fum, dar ăsta a fost războiul: zgomot şi fum”. Sau cum “copiii capitanului Grant au aflat despre tatăl lor după ce au găsit un mesaj în pântecele unui rechin uriaş. Mesajul era într-o sticlă – aşa se trimiteau pe atunci mesaje – şi era scris în mai multe limbi, ceea ce i-a cam încurcat pe copii. Se scria în mesaj că tatăl lor… nu vă spun mai multe. Cine vrea un 10 îmi spune săptămâna viitoare ce scria în mesaj”. Săptămâna viitoare toată clasa (mai puţin Preda) era la bordul yachtului Duncan.

            Iuliana mi-a predat prima lecţie de democraţie într-o vreme când astfel de lecţii puteau fi plătite şi cu viaţa. Într-o vreme când erau comandanţi de grupă –  cu şnur roşu, comandanţi de detaşament – cu şnur galben şi comandanţi de unitate – cu şnur albastru.

            - Copii, trebuie să învăţaţi (şi iar şi iar să învăţaţi) dacă vreţi să ajungeţi în frunte. Comandantul vostru de unitate, cel de detaşament şi comandanţii voştri de grupă au ajuns comandanţi pentru că au învăţat conştiincios. Nu pot, însă, să vă ascund că mai sunt şi alte căi prin care puteţi ajunge în frunte. Una din astea este – se aude şi la tine musiu Preda? – este voinţa mulţimii. Tineţi minte, voinţa mulţimii.

            Avea Iuliana un nu ştiu ce că ar fi putut să ne zică şi despre ideea de creştinism a lui Lenin că tot cu gurile căscate am fi ascultat.

            - O să şi exersăm această voinţă a mulţimii. Oamenii sunt ca oile. Fără-ndoială într-o stână în frunte se cuvine să stea ciobanul. Dintre el, oi, măgar şi câini voi pe cine aţi pune şef? Problema este că pe oi nu le întreabă nimeni pe cine vor în fruntea lor. De multe ori se întâmplă ca oile să nu-şi asculte ciobanul, ci să se ia după oile rebele (adică mai obraznice). Atunci se cheamă că şi-au exprimat voinţa.

            Când făcea pauză era o linişte în care auzeai respiraţia vecinului.

            - De pildă, la noi în clasă cel mai bun elev este Nicoleta deci ea este şi comandant de detaşament. Dar să vedem pe cine aţi dori voi în frunte. Preda, tu cine vrei să fie şeful clasei?

            - Eu aş vrea să fiu eu, tovarăşa…

            - Să ne ferească Dumnezeu! Stai jos, trogloditule! Ioniţă, tu pe cine vrei?

            - Nu ştiu, tovarăşa-nvăţătoare, îngaimă Ioniţă după un răgaz de gândire.

            - Dar cum te cheamă ştii, Ioniţă? Uitaţi cum facem: Preda s-a propus singur iar eu il propun pe Moromete. Vă gândiţi până mâine pe cine vreţi şef. Mâine la ultima oră VOTĂM. Moromete şi Preda, până mâine voi vorbiţi cu fiecare şi încercaţi să-i convingeţi că pe voi trebuie să vă aleagă. Cel cu mai multe voturi va fi ales şeful clasei şi va fi propus comandant de detaşament. Dacă mai sunt şi alţii care vor să fie şef de clasă, să facă acelaşi lucru. Mâine puteţi alege pe oricine doriţi din clasă.

            Eu eram deja comandant de grupă şi nu-mi doream mai mult. Aşa că am investit în campania mea electorală tot atâta energie câtă apă caldă primeam miercurea la prânz. În schimb Preda m-a surprins. Îşi schimba tactica de la om la om:

            - Ioniţă, îţi place pâinea unsă cu margarină? Că mama o primit de undeva multă margarină, şi poate să-mi dea chiar şi trei sau patru felii.

ori

            - Băăă, poate vrei să vin în faţa blocului la tine cu gaşca…

ori

            - Te spun lu’ taică-tu că ai fumat…

            - Când am fumat? Că n-am fumat niciodată…

            - Poate, da’ taică-tu o să mă creadă…

ori pe una o trăgea de păr, ori pe alta o înghesuia cum ştia el mai bine, ori pe unul îl scuipa şi-i punea piedică, ori altuia îi promitea ţeava din plastic şi 40 de hârtii gata tăiate pentru cornete, în sfârşit tot arsenalul unui presupus delincvent la vârsta dinţilor de lapte.

            Vreo doi au venit la mine şi mi-au spus mândri şi plini de speranţă: “Pe tine te aleg!”. Începeam să prind gustul victoriei în faţa lui Preda, în faţa Nicoletei şi în faţa sistemului. Era mult mai interesant sistemul ăsta: nu trebuia să fii mai bun ca toţi ci mai bun ca cealaltă opţiune o mulţimii. Voinţa mulţimii era o jucărie nouă.

            În urma votului Preda a obţinut 2 voturi din 32. Eu am obţinut 14. Pe celelalte le culesese Nicoleta. Îşi făcuse “campanie” singură având pe “platforma program” un singur punct: mutarea lui Preda în altă clasă. Aşa o sfătuise Iuliana.

…

            Ieri a fost o zi grea. Cel mai greu mi-a fost când am aflat că a murit Iuliana, mama, sora, prietena şi iubita mea. Azi, pe când sufletul ei eliberat se va fi întâlnit cu alţi dragi ai mei, trupul ei murdar de boală se va fi întors în murdărie. Cumplit blestem cancerul ăsta. Cumplit şi pentru cel blestemat şi pentru cei de lângă el.

            Ultima dată când am văzut-o pe Iuliana împărţea nişte premii. Unul dintre premiaţi eram eu şi m-a întrebat:

            - Ce alegi între discul ăsta cu poveşti şi volumul ăsta de Byron?

            Am ales discul. Nu ştiu şi nu voi mai afla niciodată, însă cred că am dezamăgit-o.

            Au trecut douăzeci de ani de atunci până când mama i-a dat de urmă. Se căsătorise, divorţase, copilul ei creştea o pramatie, renunţase la învăţământul care nu-i dădea nimic luându-i tot şi se lăsase amăgită de un miraj nu cu mult mai prejos, avocatura. Dar rămăsese neschimbată, după zisa mamei. Am ticluit o poveste şi am sunat (după douăzeci de ani):

            - Bună ziua! Doamna Iuliana? Ma numesc Lupu Laurian si am o problemă în care aş vrea să mă ajutaţi. E o poveste lungă, poate ar fi mai bine să ne întâlnim; e vorba despre un teren…

            - Moromete, tu eşti?

            Am tăcut uluit.

            - Mă, eu sunt în Bulgaria acum, în concediu. Dar tu rămâi copilul meu, mă. Ne vedem după ce mă întorc….

            Astăzi pământul se întoarce în pământ şi eu îmi acopăr regretele cu ruşinea suficienţei mele.

            Îmi fac drum la birou unde trebuie să completez un formular. Mr. X îşi dă duhul în încercarea de a tipări un document de o pagină. Mr. Y îşi umple cana cu cafea şi iese mormăind din birou. Intră din nou, un pic mai grăbit. În timp ce eu semnez formularul şi-l las pe tejghea, mr. Y scoate un Kent lung:

            - M-am dus la luptă fără muniţie.

            - Ai văzut ce poză ai pe pachet? întreabă mr. X.

            Era poza ţigării care se îndoaie sugestiv în jos.

            - Am văzut, zâmbeşte mr. Y. Am întrebat la chioşc dacă n-au de-alea cu cancer.

            I-am lăsat pe X şi Y în urmă, cu tot cu veselia lor grotescă.

            La mulţi ani, mamaie! Pe curând, Iuliana!

Magie. Neagră

            Nu mă consider un superstiţios. Poate dimpotrivă... Totuşi am avut grijă tot timpul să-mi plantez adânc în cap trei chestiuni. Pe care un ageamiu le-ar putea considera superstiţii. Dar care nu sunt. Si nu sunt, mai ales, din pricina faptului că mi le-am plantat doar ca să fiu interesant.

            Totul a început în copilăria mea doldora de superstiţii şi superstiţioşi. „Nu mai fluiera în casă, că nu-i bine!” (n-am aflat niciodată ce înseamnă să nu fie bine). Dacă te uiţi fix într-un loc te momeşte dracul (aaaa ha ha ha ha...). Dacă-ţi iei o haină pe dos... iar nu-i bine; chelcheşoz-ul la superstiţia asta este că trebuie să pui haina jos şi să sari cu picioarele pe ea de atâtea ori cât spune ziua (adică dacă e 12 martie, sari de 12 ori). Dacă te uiţi la ceas şi e ora exactă înseamnă că te iubeşte; eu încă n-am auzit nicio versiune a superstiţiei care să spună cine anume te iubeşte. 13 e cu ghinion, mai ales dacă pică şi într-o marţi. Marţea e cu bucluc oricum, că-s trei ceasuri rele. Dacă scapi piper pe jos, de bună seamă va avea loc un scandal, aşa că fă bine şi toarnă nişte sare peste el. În unele regiuni se pare că de fapt sarea e cea cu ghinion. Despre pisica neagră, trecutul pe sub scară ori spartul oglinzii cred că ştiu şi nou-născuţii.

            Mă rog, copil fiind, una din aceste superstiţii mă preocupa mai abitir. Că nu e bine, că te iubeşte sau că ai ghinion nu mă prea impresionau. Dar o să iei bătaie îmi dădea o stare de nelinişte teribilă. Or, dacă te mănâncă nasul... o să iei bătaie... Eu am cam luat-o pe coajă şi dacă m-o mâncat nasul, şi dacă nu m-o mâncat. Totuşi, cu o curiozitate inocentă, am provocat-o pe mama imediat după ce m-o mâncat nasul şi n-am păţit nimic. Răspunsul – pe cât de imprevizibil, pe atât de năucitor: „Nu-i nimic. O iei data viitoare şi pentru asta.” Nu puteam să stau precum baciul moldovean în aşteptarea finalului nefast, aşadar am purces în căutarea de soluţii, ca un copil precoc ce mă aflam. După multe studii profunde am priceput că cel mai lesne era să-mi dau singur bătaia ce mi se cuvenea. Aşa că ori de câte ori mă mânca nasul îmi trăgeam o castană. Mă mânca nasul – castană. Mă mânca nasul – castană. Cu timpul gestul a devenit un reflex necondiţionat. Atât de necondiţionat că odată m-a mâncat urechea şi mi-am dat o castană. Altă dată m-a mîncat nasul, mi-am dat castana şi nu mi-a trecut mâncarimea. Şi-am mai dat una. Şi-am mai dat, şi-am mai dat, şi-am dat, până a ieşit cucuiul. Mă durea, aşa că am continuat cu palmele. Aveam un cucui în frunte şi obrajii stacojii când am ieşit afară, la joacă. Am luat bătaie de la Preda, bătăuşul cartierului, pentru că l-am întrebat de ce l-o băgat pe tat’su la închisoare.

            La şcoală încercam să par un rebel. Ca să se uite gagicile la mine. Mulţi ani mai târziu am aflat că strădania mea avea un efect atât de puternic asupra unora, că nu trebuia decât să întind mâna ca să iau fructul. Mă concentram pe felul cum arăt şi pe replicile pline de duh când, de fapt, nu impresionam ci intrigam. Eram cel care-şi linia caietul fără riglă, cel care păşea cu vârfurile picioarelor în interior sau cel care-şi dădea castane din senin. Într-o zi Ramona m-a întrebat de ce o fac, i-am destăinuit şi ea mi-a spus:

            - Eşti un băiat foarte interesant.

            Mi-a luat mâna în mână, m-a privit drept în ochi şi mi-a zâmbit. Nu m-am priceput că am ajuns la porţile deschise ale redutei. Am priceput doar că am fost întrebat despre o superstiţie, am răspuns şi... discuţia s-a încheiat prea repede. Nu! Trebuia să am mai multe superstiţii! Şi data viitoare când mă va mai întreba Ramona (sau oricare alta) de ce fac asta sau aia, să încep să trăncănesc şi despre aia, şi despre aia, şi despre ailaltă. Iar la sfârşit ea să-mi suspine un: „Uaaaau, cât de fermecător! Te iubesc!! Vreau să mă iei de soţie...”

            Uite aşa am ajuns să evaluez cohortele de superstiţii ce colcăiau în juru-mi. Încă de mic, un soi de simţ al ridicolului m-a făcut să fiu foarte exigent cu mine. Superstiţiile, prin urmare, au suferit aceleaşi exigenţe. La final au rămas trei: dacă mă mănâncă nasul, ca să nu iau bătaie, îmi servesc generos o castană; 17 e numărul meu norocos; dacă-mi taie calea o pisică neagră... nu-i bine DELOC!!!!

            Nu-mi amintesc să fi fost vreodată cu noroc 17. Poate o dată. Când am luat permisul de conducere. Făcusem aproape toate orele de conducere (peste 20) cu maşina 17. Ziua cu examenul a picat în 17 iulie, şi examenul l-am dat chiar cu maşina cu care făcusem conducere. Punctul culminant a fost însă acela în care s-au împărţit chestionarele. Mie mi-a aterizat pe masă chestionarul cu faţa în jos. L-am întors şi... surpriză!!! 17!!! Mi-a venit să râd ca o vrăjitoare ce tocmai a descoperit combinaţia tinereţii veşnice. În 5 minute am predat chestionarul completat. Miliţianul aproape că refuza să mi-l ia. Am insistat, l-a corectat chiar în faţa mea şi mi-a oferit o moacă ce striga „Da’ de unde ştii că-mi mănânc mucii??”. Punctajul – maxim. Rămâne totuşi întrebarea: dacă învăţ Luceafărul pe dinafară şi la examen mă întreabă doar cine-i autorul... se pune că am avut noroc???

            Pisica neagră e ceva mai deosebit. Povestea e destul de limpede: dacă îţi taie calea e nasol. Dacă totuşi n-ai încotro, ai cam patru variante: ori te întorci din drum (cel mai sigur), ori aştepţi pe cineva să rupă vraja (de fapt nu rupe vraja, ci ia el ghinionul din drum), ori scuipi de trei ori în urmă, ori încerci să sperii pisica, s-o împiedici să traverseze. Le-am încercat pe toate.

            ... Pe atunci, Robi era prietenul meu preferat. Zilele de vacanţă în care nu eram împreună erau zile de suferinţă. Robi e cel de care mi-a fost pentru prima dată dor conştient. A fost şi primul căruia i-am spus-o.

            Eram cu bicicletele pe strada 23 August, pedalând spre parcul Peştişorul. Duminică. Era şi fata aceea, ceva mai încolo, tot cu bicicleta. Mi s-a părut că dacă încerc să rămân în spatele ei, oriunde s-ar duce, aş face o mare brânză. Şi i-am dat bice. La început ea mergea liniştită, că doar era loc pentru toţi pe stradă. În scurt timp a observat că e un tembel în spatele ei care opreşte atunci când ea opreşte, accelerează când ea accelerează, virează când ea virează, şi tot aşa. Aşa că a intrat în joc, fără nicio vorbă. A început mai întâi cu un galop uşor, pe drumul înspre gară. Măcar o dată pe săptămână mergeam la bunici cu bicicleta, la vreo 15 km, aşa că aveam antrenament, nu-i vorbă. Chiar pedalam ţanţoş ca un cocostârc, gândind „Doar atât poţi?”. A urmat o porţiune de viraje strânse printre blocuri, până la piaţă şi înapoi până la cinema. Nu mi-a fost uşor, dar n-am pierdut-o. Mi se părea că începe să se îmblânzească. Vezi de treabă!!! A luat-o îndărăt spre parc, accelerând... accelerând.... Îmi ardeau coapsele, mi se uscase gâtul, şi distanţa dintre noi creştea. Mergea ca o nebună, fără să se uite înapoi. Dacă m-ar fi văzut cât de în urmă rămăsesem poate că aş fi renunţat. Însă n-a făcut-o, a obosit şi am ajuns-o. Nu cred că se aştepta să mă mai vadă. M-a întrebat cum mă cheamă. Dacă tot făcusem marea brânză şi o urmărisem, urma să fiu misterios. Şi să nu scot niciun cuvinţel. Cu fratele ei jucam forbal, iar cu ea cântasem într-o piesă la grădiniţă. Aveam şi poză. Ştiam că e cu doi ani mai mare decât mine, ştiam cum o cheamă, că stă două blocuri mai încolo şi că îi place culoarea verde.

            Le ştiam pe toate pentru că fuseserăm de multe ori în aceeaşi gaşcă, din zilele când jucam Ţară, ţară, vrem ostaşi până acum când începeam să iubim şi să fumăm. O văzusem aproape în fiecare zi, fără să o văd. Până într-o zi când, povestind cu un prieten, am văzut-o de-a binelea. Am rămas cu gura deschisă şi n-am putut încheia vorba decît după ce a trecut de noi. Nu eram vrăjit de frumuseţe, eram doar mirat de faptul că o văzusem altfel până atunci. Ea m-a văzut cu gura căscată, probabil că a măgulit-o efectul ce-l poate avea asupra cuiva, şi de atunci de fiecare dată când ne întâlneam căuta efectul acela. Iar eu, de fiecare dată, jucam rolul perplexului, în aşteptarea vreunui semn încurajator. Acum ea mă întreba cum mă cheamă şi eu hotărâsem să fiu misterios. Cum să vă spun? Pe atunci nopţile nu începeau cu Discovery Channel sau În gura presei, ori cu verificarea mail-ului. Începeau cu gândurile tale, continuau cu visele tale şi se terminau cu speranţele tale. În beznă şi linişte. Ei, noaptea de după cursa cu bicicletele a început, în beznă şi în linişte, cu gândul „Mă, da’ prost eşti!”

            Şi dimineţile aveau o oarecare rutină. În sensul că erau dimineţi şi dimineţi, însă toate începeau cu matinalul de la Radio Iaşi, în care mi se servea Ocarina – Song of Ocarina până la refuz, şi cu micul dejun pregătit de mama, în care mi se servea ceai de tei până la refuz.

            Se năştea o nouă zi, o nouă săptămână şi parcă şi o nouă lună. Doar prilejuri de bunăvoie. Unde mai pui şi că peste 5 zile va fi din nou weekend. Pfiii, ce zi faină!... În drum spre şcoală vrăbiile se ciorovăiau prin salcâmi, şi mirosea a trifoi. Ce poţi cere mai mult cerului? Poate doar o mâţă neagră care să-ţi taie calea... Cerul – prompt. N-am vreme de superstiţii, că întârzii la şcoală ori mă vede careva scuipând în urmă şi ajung de râsul lumii. Înfrunt neînfricat ghinionul. Am planul bine stabilit: la desen dă lucrare, dar am fiţuică, la mate chiulesc, restul orelor sunt fără ameninţari. După masă ies cu bicicleta, poate mă mai întâlnesc cu ea; acum ştiu ce să-i zic dacă mă mai întreabă ceva. Mă ţin de plan şi nu se poate întâmpla nimic rău.

            La desen am copiat. Dar am uitat fiţuica-n lucrare. Mâţa dracului!... De la aia mi se trage. Poate-ar fi mai bine să n-o întind de la mate. Totuşi, nici să stau nu e bine, că n-am nici teme, nici caiete, nimic. Aşa că mă-mpinge Chirilă să ling nişte cretă (auzisem eu de la alţii că dacă iei praf de cretă faci febră). Aveam febră cât are are curca măsele, când m-a întrebat un coleg:

            - Mă, ţi-e rău?

            - Nu mi-e bine, zic.

            - Se vede, eşti alb la faţă.

            - Da, ameţesc şi-mi vine să vomit. Nu cred că mai pot sta la următoarele ore.

            Şi în mintea mea: „Bun aşa!”. Ies bălăbanindu-mă din şcoală, cu gândul să hoinăresc o oră prin oraş, că doar n-oi sta pitit în budă ca alţii. Măi frate, nu fac zece paşi că mă taie deodată burta de zici că am fost spintecat. Hopa! Să nu zici că e de la cretă. O fi, n-o fi, cufureala e ca dragostea – când te taie nu mai ai scăpare, aşa că trebuie să gândesc repede. Prin gardul viu îl văd pe diriginte, deci nu e loc să mă întorc în şcoală. Până în parc (unde ştiam nişte tufe) e ca şi până acasă; mai bine merg acasă. Am ales acasă şi pentru că ştiam că primise mama un castron de fragi, şi cu toată pântecăraia îmi cam curgeau balele.

            O iau eu încetişor, să nu le deranjez pe cinstitele maţe. Când, ce să vezi? O mârţoagă de mâţă, normal că neagră, abia se prelingea pe asfalt spre trotuarul celălalt. Într-o clipită am realizat ce-am tras de la prima mâţă, nu-mi permiteam încă una. Cu tot necazul o iau la fugă, doar – doar oi întoarce mâţa din drum. Mârţoaga lui Belzebut, cu naiba ştie de unde vlagă, ţuşti! peste drum şi ţuşti! peste gard. Aştept eu un pic, poate trece careva să ia ghinionul. În pântece – război! Strâng din dinţi şi aştept să apară vreun pribeag ticălos. În alea două minute cât a durat aşteptarea mi-am pierdut două zile din viaţă. După ce trece un rătăcit o iau la sănătoasa. De ce fugeam mai tare, de ce fierbea şi borhotul mai vârtos. Ce să mai vezi?? Dau şi peste pe mândra biciclistă. Chiar dacă eram ca în chinurile facerii, gândurile, visele şi speranţele din noaptea trecută îmi porunceau să mă opresc şi să casc gura năucit, după tipic. Şi-n vreme ce mie îmi fremăta curul ea abia călca, de fudulă.

            Eh... După ce termin cu păcostenia nu mă pot răbda şi înfulec şi nişte frăguţe. Dau fuga la şcoală, pentru celelalte ore. Aflu că profa de mate n-a venit azi, ceea ce mă bucură (n-am absenţă) şi mă întristează (oare din ce se face creta?). Întors acasă mai cărăbanesc nişte fragi, fac temele, şi ies cu bicicleta, nu înainte de a mai umfla un pumn de fragi. Fuga-n parc. Ea parcă mă aştepta, deşi mai erau câţiva cu ea. Iar mi-a luat-o înainte:

            - Bună! Mai facem o tură?

            Eu iar am amuţit. Am dat trei rotocoale de impresie în jurul ei, fixând-o cu privirea. Mă şi vedeam vulturul care dă târcoale bietului chiţcan. În realitate cred că am produs aceeaşi impresie pe care o produce musca balegii. Terenul pierdut putea fi recucerit cu un număr de senzaţie, de off-road. Maestre, muzica! Iarba era cam mare, iar terenul era mai accidentat decât îmi imaginasem. Muuult mai accidentat, am aflat atunci când roata din faţă a intrat într-o groapă acoperită cu iarba mare. Am zburat ditamai măgădanul, de parcă aş fi fost un sac de boarfe. Coana Miţa şi toată trupa ei erau albaştri de râs. „Gura mă-tii de mâţă!!”... Cu bicicleta cu o roată ovală mi-am pus coada pe spinare şi am plecat acasă. Mama mă aştepta cu dor:

            - Nu ţi-ar fi ruşine la obraz. Ai mâncat toate fragile...

            - Ba nu, că am mai lăsat...

            Atunci mi-a zvârlit castronul sub nas. În el mai erau fix 5 fragi, şi alea prăpădite. Cugetând la cât ghinion avusesem în ziua aceea, am cules-o pe cea mai răsărită. Drept răsplată am primit o palmă peste ceafă şi un „neobrăzatule!” aferent, ceea ce m-a făcut să mă întreb: „Oare azi m-a mâncat nasul?”...

            Azi îmi trag singur castane, încă mai pariez pe 17, iar dacă pisica neagră îmi taie calea... merg înainte, fie ce-o fi! Că, oricum, nu-s superstiţios.